Simt că am început anul mult prea optimiști. După un 2020 care ne-a înghețat existența, un carusel de emoții și trăiri amestecate, am fi zis că pentru 2021 ne-am putea menține mai rezervați. Și cu toate acestea, cred că ne-am dorit mult prea tare ca anul nou să ne aducă totuși viața la normal.
Deși aparent ne pregăteam pentru ce va urma, speram de fapt la un scenariu mult mai bun.
Ne-am săturat de dramele exterioare și de cele interioare și ne-ar fi plăcut să putem să ne distragem de la realitate, visând la ieșiri, vacanțe, petreceri. Sau măcar la un program obișnuit în care fiecare își vede de viața lui, neîntrerupt de declarații de ultimă oră, schimbări de scenarii și reconfigurări de traseu.
Dar lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum le proiectăm noi și încă avem dificultăți în a procesa ce se întâmplă. Ni se pare nedrept să nu ne putem decide soarta și ne simțim la mâna hazardului.
Am făcut atât de multe până acum în lupta noastră de a face față pandemiei și am obosit. Ne-am consumat energia și rezervele nu ne mai sunt suficiente pentru a rezista eroic. Ne-a măcinat teama și începe tot mai tare să ne macine furia.
Timpurile de acum sunt nedrepte cu noi, cu copiii noștri și poate mai mult ca anul trecut, ne simțim amenințați în existența noastră. În drepturile noastre de a funcționa așa cum credem de cuviință.
Nici n-am sperat la soluții salvatoare, iar ele păreau că au venit, odată cu vaccinarea. Această „fata Morgana” ne-a creat o iluzie a unei normalități aproape de noi. Care aproape când să o simțim, se depărtează tot mai tare. Și oricât ne străduim să înțelegem, deși lucrurile au o logică, ne scapă integrarea lor în conștiința noastră.
Dacă am putea, ne-am culca acum și ne-am trezi peste 3-5 ani, când toate vor fi fost o amintire neplăcută. Dar peste 3-5 ani nu vom mai fi cine suntem astăzi. Ce se va alege de planurile noastre, nu știm. Cum va impacta perioada aceasta în dezvoltarea copiilor noștri, nu avem habar. Cât de sănătoși fizic și psihic ne va găsi normalitatea viitoare, e o enigmă.
E descumpănitor să avem un orizont atât de îndepărtat și atât de nesigur. Nu știm ce ne aduce ziua de mâine, așa că putem începe să o trăim pe cea de azi, fix cum e ea. Cu frustrări, cu neliniște, cu îndoială, cu tristețe și furie, cu teamă și dezorientare.
Dacă le-am trăi pe toate acum, poate am înțelege că totuși încă trăim. Ne-am căuta și ne-am uita unii la alții. Ne-am recunoaște că ne e greu și că e aiurea tot ce se întâmplă. Că fiecare face atât cât poate, fie că e sau nu suficient. Că suntem oameni și facem alegeri greșite. Că suntem conduși de alții care sunt tot oameni. Că nimeni nu e vădit împotriva noastră, căci lumea va merge înainte tot prin oameni.
Și pentru că suntem oameni, atunci când simțim că nu mai putem, mai putem un pic cât să ne descâlnim haosul. Suntem încă aici și chiar dacă nu avem o soluție, uite că încă mai sperăm la un mâine mai bun.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
