N-am fost niciodată mare fan al operelor de artă. Și nu pentru că nu le-aș aprecia, însă pentru că deocamdată nu am găsit energia de a le privi în amănunt. N-am dezvoltat nici „ochiul critic” de a căuta semnificații și valoare atașată, de a aprecia arta pentru valoarea ei. Însă toate la timpul lor.
Știu și eu, la fel ca orice alt neinițiat, doar operele extrem de faimoase. Iar dintre acestea, tabloul Mona Lisei, e poate una dintre picturile cele mai populare. Și cu toate acestea, n-am gândit vreodată cât de multă poveste e în spatele acelui zâmbet atât de consacrat. Iar acum că am aflat mai multe, vin să împărtășesc aici pe blog, povestea zâmbetului ei cuprinzător de bucurie și suferință.
În cartea sa Untamed, autoarea Glennon Doyle, vorbește despre descoperirile sale privind „secretul” enigmaticei Mona Lisa, pictată de către Leonardo da Vinci. În timp ce vizita camera în care era expus tabloul în Muzeul Luvru, a fost abordată de către o femeie întâmplătoare care s-a oferit să îi împărtășească o teorie în legătură cu zâmbetul celebru. Scriitoarea a cercetat mai în amănunt relatările, iar acestea par a avea întradevăr bază în realitate.
Se spune că faimosul portret o înfățișează pe Lisa Gherardini, cunoscută și sub numele de La Gioconda, sau soția lui Francesco del Giocondo, un negustor de pânze de succes din Florența. (Gioconda se traduce din italiană prin „bucuros”, dar, în ciuda faptului că poartă acest nume, mulți au simțit mereu că zâmbetul fascinant al Mona Lisei poartă și tristețe).
Soțul acesteia ar fi comandat tabloul de la da Vinci pentru a sărbători nașterea unui bebeluș. Însă înainte de acest eveniment fericit, ar fi pierdut anterior un copil; iar atunci, prezentă fiind în fața pictorului pentru inspirație, Mona Lisa nu ar fi zâmbit pe parcursul procesului, așa cum și-ar fi dorit da Vinci. Deși a rugat-o insistent să ofere un zâmbet mai larg, aceasta a refuzat.
Nu a vrut, se pare, ca bucuria pe care a simțit-o pentru noul ei bebeluș să șteargă durerea pe care a simțit-o de la pierderea celuilalt. În jumătatea ei de zâmbet, se afla jumătatea ei de bucurie. Sau poate, acel zâmbet enigmatic cuprindea de fapt toată bucuria, dar și toată tristețea, în același timp. A ales să înfățișeze autentic, aspectul unei femei care tocmai își realizase un vis, dar care purta totuși, visul pierdut în interiorul ei. Voia ca toată viața ei să fie prezentă în portret, astfel încât lumea să-și amintească de ce a fost, pentru a nu trebui să se prefacă cum că durerea a trecut.
Citind povestea Mona Lisei, m-am întors să privesc cu alți ochi tabloul și am văzut în chipul ei, expresia incredibil de umană a milioane de femei îndurerate. Indiferent cât de mult timp trece de la o pierdere, durerea și tristețea persistă. Nu pot decât să îmi imaginez cât de multă putere și demnitate e în sufletul celora care duc cu ele astfel de suferințe. Orice alt fel de suferințe, până la urmă. Cât de multă asumare e necesară pentru a-ți rămâne sincer ție, când sufletul are nevoie să râdă, fără a uita să plângă.
În Mona Lisa sunt toate femeile care simt și care știu să fie autentice. Care nu zâmbesc la comandă. Care nu se tem de adevăr și prin curaj merg înainte. Care nu se ascund după masca falsității. Care deși prinse în interiorul a două dimensiuni – tristețe pentru ce s-a pierdut și bucurie pentru viață, se lasă privite onest prin tot ce le-a format. Brutal și frumos. O poveste conștientă.
Simt că atât de des greșim, judecând mame, femei, oameni în general, pentru că nu zâmbesc suficient. În superficiala noastră apreciere, nu par a avea motive de tristețe și punem ușor etichete de nemulțumire, neîmplinire personală, nerecunoștință pentru tot ce au. Probabil vedem acestea în alții, oglindind de fapt propriile sentimente pe care le ascundem chiar și de noi.
Cert e că atât de rar știm cu adevărat povestea celorlalți, încât omenesc ar fi să fim buni. Să punem la baza temeliei noastre comportamentale principiul echitabil al bunăvoinței, al regulii de aur: precum am aprecia să se poarte alții cu noi, să le facem asemenea. La urma urmei, niciodată nu știm unde ne va duce povestea fiecăruia. Și cel mai probabil, acolo unde ajungem, am aprecia să găsim oameni buni.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
