Mă uit în jur cu surprindere la tot ce se întâmplă acum. În al doilea an al pandemiei, după o încercare chinuită cu școala online, acum se decide participarea fizică indiferent de incidență. Iar situația aceasta învolburează total apele în țara noastră.
După ce timp de un an ne-am îngrijorat despre ce impact va avea reducerea interacțiunii și lipsa educației clasice cu care ne obișnuisem, generarea de analfabeți sociali, acum ne îngrijorează la fel de tare prezența fizică la școală în contextul pandemiei.
Am fost de-a dreptul siderați că singura soluție a autorităților a fost închiderea școlilor pentru limitarea răspândirii virusului, iar acum suntem siderați de lejeritatea cu care se decide păstrarea școlilor deschise, indiferent de numărul de cazuri din comunitate.
Ne uitam cu jind la cum în alte țări copiii participau la cursuri față în față, iar la noi nu era posibil. Acum lucrurile stau altfel și tot nu ne convine. E oarecum logic. Și înainte și acum ne e teamă de ce s-ar putea întâmpla mai departe. Poate însă, diferența o face de data aceasta sentimentul de vinovăție.
La un oarecare nivel, până azi, purtătorii de vină erau alții care decideau în locul nostru. Acum vina s-ar muta pe umerii noștri în cazul în care am ajunge în situații nefericite. Ne e teamă de virus, dar poate ne e la fel de teamă de responsabilitatea pe care o purtăm fiecare.
Idealizăm capacitatea de a avea liber arbitru, de a decide pentru noi, însă tot noi suntem cei plini de dubii vizavi de capacitatea noastră de a lua decizii bune, asumate. Nu știm să avem încredere în alții și ne e greu să recunoaștem că s-ar putea să nu avem, înainte de toate, încredere în noi și în alegerile noastre.
Ne e teamă de probleme, dar ne e teamă și de soluții. Ne vine mai ușor să credem în teorii conspiraționiste, decât să luăm realitatea pentru ce e ea. E mai comod să ne știm controlați, chiar dacă acest control vine cu pierderi, căci vina pentru nefericire nu cade pe umerii noștri.
Acum școala rămâne deschisă. Acum există vaccin antivirus. Acum există responsabilitate. Acum responsabilitatea e a nostră.
Acum nu mai suntem așa încântați că școala rămâne deschisă. Acum nu știm dacă să avem încredere să ne vaccinăm. Acum nu ne putem obișnui cu ideea că s-ar putea să fim singurii responsabili de situația noastră.
Ca români, viața ne-a încercat mult. Ne-a creat o cultură a neîncrederii și a temerii de responsabilitate și e oarecum firesc să fugim de ele, să căutăm intenții ascunse în spatele oricărei soluții. Ne uităm pe harta lumii și îi vedem doar pe cei mai norocoși decât noi.
Și normal că afară lucrurile funcționează mai bine decât la noi. Acolo există respect pentru cetățeni și reguli. Acolo autoritățile sunt de încredere. Acolo puterea e la oameni.
Am putea să ne întrebăm de ce. Poate pentru că aleg să creadă în puterea lor și să înțeleagă responsabilitatea care vine odată cu ea. Poate pentru că au curajul să își asume alegerile gândind la binele lor, dar și la binele comun.
Acolo școlile sunt deschise și pe alocuri chiar și drogurile sunt permise, căci puterea e la oameni de a decide cum e mai bine pentru ei.
Totuși, noi ne îndoim de propriul liber arbitru și ne place sau nu, devenim neputincioși. Virusul nu pare să se fi mutat în a-i face pe copii mai vulnerabili. Acum noi suntem cei care îi vulnerabilizăm. Ei merg la școală purtând măști și respectând reguli. Noi în schimb, ieșim în comunitate neîncrezători în soluții și insuficient protejați de mijloacele pe care le avem la îndemână.
Mă întreb, dacă ni s-ar oferi pe tavă toate uneltele pentru a ne fi bine, am știi ce să facem cu ele?
Poate iadul nostru nu e constituit din cât și ce ne fac alții nouă, ci din propria vinovăție că noi nu am făcut destul.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
