Uneori trăim și uităm să respirăm.
Ne înecăm în propriile suferințe și neputințe.
Aerul pare să închidă în jurul nostru și lipsa lui ne face orbi, muți, paralizați, absenți.
Și totuși, în întunericul nostru, aerul intră și iese, însă respirația e întreruptă de emoții mult prea puternice pe care nu am învățat să le gestionăm.
Ne concentrăm atât de mult pe viața exterioară; să strângem, să avem, să arătăm celorlalți cât suntem în stare să facem, încât pierdem din vedere că viața interioară e cea care ne ghidează.
Trăim mereu pentru proiecția unui viitor pe care nu ajungem să-l vedem vreodată împlinit, iar singura valoare a prezentului e că ne ajută să planificăm pentru mâine.
Mâine când vom fi mai fericiți, mâine când vom fi mai bogați, mâine când vom fi mai bine cu noi.
Nu avem timp să respirăm azi, pentru că așteptăm să respirăm cu adevărat mâine.
Azi suntem nervoși, frustrați și agitați și ne grăbim să trecem peste toate sentimentele noastre fără să le numim, fără să ne permitem să le simțim.
Fără să înțelegem de unde vin, fără să căutăm să vindecăm rănile lor.
Ne luăm pauze și ne ridicăm parcă și mai obosiți, de toate gândurile despre cât de puțin avem și cât de departe suntem de acel mâine. Iar teama și rușinea ne ajută doar să hiperventilăm.
Depășim episoadele grele deviându-ne atenția spre altele, iar singurul control de care suntem în stare e direcționat asupra celorlalți din jur.
Răspunsurile noastre emoționale sunt mult mai greu de navigat, iar vina pentru neputința noastră e mult mai comod să fie atribuită altora.
N-am fost crescuți să fim recunoscători pentru prezent. Știm doar să trecem peste neplăceri fără a părea afectați.
Ne credem rezilienți, când de fapt disociem, reprimând sentimentele supărătoare.
Și între timp devenim părinți, iar momentele de respirat se scurtează dramatic. Din iubirea înțeleasă greșit, nici nu mai respirăm pentru noi, ci fiecare gură de aer e pentru ei.
Așteptând primul cuvânt, primii pași, prima notă de 10, ne împotmolim în împotrivirea lor. În supărare și frustrare. Iar când ne vedem oglindiți în comportamentul lor, respirația ni se taie complet.
Abia atunci începem să simțim clipa pentru toată încărcătura ei. Pentru ei tragem din nou aer în piept, înțelegând că de fapt copiii noștri cresc acum, înainte să crească mâine. Și cresc așa cum ne văd pe noi că suntem, nu cum le predicăm că ar trebui să fie.
Abia atunci când devenim lucizi în datoria de a le fi părinți buni, învățăm alături de ei să numim emoțiile, învățând alături de ei cum și unde se simt. De unde vin și ce facem cu ele.
Învățăm cât de importantă e fiecare gură de aer conștientă. Câștigăm control asupra propriilor emoții, respirând. Trăind acum fiecare bucurie și fiecare tristețe, ori supărare.
Cred sincer că înainte de a ne educa copiii în toate privințele pe care le considerăm relevante, ar putea să ne oprim întâi asupra respirației, dând timp momentului pentru a privi în interiorul nostru. Făcând liniște pentru a simți pe deplin realitatea noastră.
Învingând în viață, cu fiecare răsuflare adâncă, prezentă, eliberatoare.
Împreună normalizăm puterea respirației conștiente. Acum, aici.
Pulberea din borcanul conștiinței noastre are nevoie să se așeze, pentru a lăsa loc echilibrului și stării de bine.
Te las mai jos cu un scurtmeraj de la realizatorii de film Julie Bayer Salzman și Josh Salzman, intitulat „Just Breathe” despre cât de importantă e învățarea gestionării emoțiilor prin intermediul respirației, atât pentru oamenii mici, cât și pentru cei mari.
#BeEmotionalInsideOut
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
