Articolul de față, vine în continuarea celui legat de conectare-deconectare-reconectare. Practic, vine cu pași efectivi în direcția formării unei culturi familiale în care rupturile sunt percepute drept normale și reparațiile fac parte din fiecare zi. Deconectările sunt un fapt al vieții și reparația lor corectă vine cu setul ei de beneficii valoroase, distincte de cele ale conectării.
Am scris deja aici că deși inconfortabile, aceste momente oferă, de asemenea, invitații ample la reconectare. Ne oferă exercițiul bun de gestionare a relațiilor interumane, dar și oportunități de creștere împreună și individual. Ele scot la lumină și ce e mai rău, dar și ce e mai bun din noi. Ele ne determină să iubim de-a întregul relațiile noastre de potrivire imperfectă, dar autentică. Iar aceasta ne va ajuta să-i creștem pe cei mici împliniți și bine cu ei, dar și cu ceilalți.
Mai mult decât atât, reparațiile sunt importante pentru autoreglarea, adaptarea și reziliența copiilor. Prin aceste nepotriviri – în doze mici, ușor de gestionat – copiii învață că lumea nu li se potrivește perfect și cu toate acestea, e nevoie să învețe să funcționeze în ea. Astfel, expunerile la micro-stresul sentimentelor neplăcute, urmate de sentimentele plăcute care însoțesc repararea sau revenirea laolaltă, sunt ceea ce le oferă o practică ușoară de a-și menține barca pe linia de plutire atunci când apele sunt agitate.
După un conflict, copiii au nevoie de contact fizic și de restabilirea iubirii și securității. În cazul copiilor mai mari, pe lângă afecțiune, s-ar putea să fie nevoie și de mai multe cuvinte. Iar în cazul adolescenților, de conversații mai complexe. În fapt, copiii variază în stilul lor – unii au nevoie de mai multe cuvinte decât alții, iar ceea ce dăunează unui copil poate să îl ajute pe alt copil.
Unele greșelile în familie sunt mici și pot avea nevoie doar de o simplă intenție de bunăvoință, pe când rănile mai profunde necesită mai multă atenție. În articolul său, Diana Divecha, Ph.D la Universitatea Yale, recomandă ca scuzele adresate după conflict să fie mereu proporționale cu rănirea. Ea atrage atenția că ceea ce este important, nu este judecata noastră cu privire la cât de rănit ar trebui să fie cineva, ci experiența reală a copiilor. Astfel, uneori o scuză unică poate fi suficientă, dar în cazul altor reparații, greșelile trebuie recunoscute frecvent de-a lungul timpului pentru a îmbina cu adevărat țesătura de familie.
Diana Divecha vorbește chiar despre nevoia unei normalizări a solicitărilor de reparații pentru a ne putea informa reciproc, atunci când relația a fost afectată. Aceasta deoarece, semnalizarea nevoii de reconectare, scurtează de fapt timpii deconectării.
Deși fiecare reparație este unică, iată ce am găsit relevant în cercetarea Dianei Divecha în legătură cu pașii efectivi ce ajută în caz de deconectare spre o reparație autentică:
1. Recunoașterea greșelii. Mai întâi, încearcă să înțelegi răul pe care l-ai provocat. Nu contează dacă a fost neintenționat sau care au fost motivele tale. În plus, acesta este momentul să oprești propriul sistem de apărare și să te concentrezi asupra înțelegerii și numirii durerii sau furiei celuilalt.
„Te-am rănit? Ajută-mă să înțeleg cum. ” Acest lucru poate fi dificil, dar necesită să asculți cu inima deschisă, pe măsură ce primești perspectiva celuilalt.
Încercă să nu subminezi scuzele adăugând orice avertismente, cum ar fi învinovățirea copiilor pentru sensibilitate sau comportament neadecvat legat de ceea ce s-a întâmplat. Orice încercare de a trece peste, minimiza sau dilua rana nu este o reparație autentică, iar copiii au un bun simț al autenticității. Falsificarea sau copleșirea lor nu va funcționa.
Nu uita, recunoașterea greșelii este în sine recunoașterea rănii care scoate ghimpele.
2. Exprimarea remușcărilor. Un „îmi pare rău” sincer, este de multe ori suficient. Din păcate, cererea de scuze poate fi dificilă pentru tine ca adult. S-ar putea să simți că e sub demnitatea ta să îți cer scuze în fața copiilor, în special de teama de a nu le ceda lor puterea; iar aceasta te blochează de cele mai multe ori într-o relație de putere verticală, ce îngreunează mult reconectarea.
Pe de altă parte, încearcă să nu fii prea grăbit, sau prea supărat în eforturile tale de a-ți cere scuze. Acest lucru poate face ca scuzele să fie mai multe despre tine, decât despre persoana care a fost rănită.
Sigur, nu există o formulă perfectă pentru o scuză, cu excepția faptului că aceasta este livrată într-un mod care să recunoască rana și să repare.
3. Oferirea unei scurte explicații. Dacă simți că cealaltă persoană este deschisă ascultării, poți oferi o scurtă explicație a punctului tău de vedere, fără a uita că scuzele ar trebui să se concentreze pe experiența persoanei rănite, nu a ta. O explicație ar trebui să ajute, dar nu ar trebui să deraieze intenția. Și în mod clar, nu este momentul să adăugi propriile nemulțumiri – aceasta este o conversație pentru un alt moment.
4. Exprimarea sinceră a intenției de a remedia situația și de a preveni ca aceasta să se repete. În relație cu cei mici, e important să subliniezi concret modul în care aceeași greșeală poate fi prevenită în viitor. „Voi încerca din greu să …” și „Să ne întoarcem din nou pentru a vedea cum te simți …” poate fi un început.
În final, nu uita să te ierți și pe tine. Cu toții greșim. Suntem oameni. Unii mai mari și alții mai mici. În fiecare zi, conștient sau mai puțin conștient, facem alegeri în modul în care ne comportăm cu cei din jur. Putem alege să fim buni sau răi în interacțiunile cu ceilalți, iar de cele mai multe ori, realizăm că n-am fost cea mai bună versiune a noastră, abia după ce am greșit. Totuși, important e însă ce se întâmplă după greșeli, când conștienți depunem efort împreună în a repara și a o lua de la capăt din nou și din nou.
La urma urmei, iubirea în forma ei cea mai autentică, e reparație.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
