Mâine e ziua mea și sunt tare fericită! Am reușit să îmi ofer cel mai frumos cadou, iar când voi sufla în lumânări, voi ști ce să lansez spre univers. Aseară am pus punct textului care îmi doresc să devină, curând, a treia mea carte pentru copii. 
Mi-am luat timp să aștern povestea aceasta și simt că nu puteam să o scriu mai bine. Am început să lucrez la ea în februarie, anul trecut, și de atunci am scris, uneori mai mult, alteori mai puțin, săptămânal. Mi-am schițat un plan și l-am lăsat să curgă și, așa cum am descoperit la Școala de scris, am ascultat vocea personajului care a avut, pe alocuri, o minte proprie ce aștepta să fie auzită.
Povestea e o călătorie de descoperire a sinelui, așa cum simt că e fiecare zi care vine și trece să ne învețe câte ceva despre noi. În care strângem fapte, trăiri și amintiri care fie ne aduc mai aproape de cine suntem, fie ne depărtează până la punctul la care ne recunoaștem doar din descrierile celorlalți.
Subiectul nu e unul care se discută, în mod obișnuit, în copilărie, ci, din păcate, e unul la care se ajunge la mulți ani distanță, abia atunci când sinele realizează din greu că s-a pierdut undeva pe drum.
Însă cât de fain ar fi ca ai noștri copii să nu trebuiască să ducă lupta aceasta târziu! Nici să nu devină subiect de luptă, ci să fie adresată în joacă, la timpul potrivit.
Vreau să cred că astfel ar avea mai multe șanse la fericirea după care tânjim cu toții. Viața nu le-ar mai fi așa o mare de necunoscut, pentru că s-ar recunoaște pe ei în ea.
Știu, pare abstract tot ce am scris aici și mult prea filozofic pentru o minte de copil să reușească să înțeleagă ce ar fi bine să facă pentru el. Și, totuși, nu e, dacă povestea vorbește pe limba lui, dacă poate relaționa cu întâmplări și sentimente, dacă nu e scoasă copilăria din context, cu toate atributele ei.
Se spune deja că cei mici sunt fini observatori ai lumii și, poate, dacă le-am da mai mult credit, i-am putea ajuta să transforme abilitatea aceasta în șansa lor de a-și descoperi unicitatea și de a o iubi pentru a se simți demni de iubire.
Momentan, am lăsat Dialogurile sincere la o parte și am ales monologul ca formă de exprimare. În fapt, rolul lor fix acesta a fost, de a ne împrieteni cu sinceritatea și de a o aduce mai aproape de noi, astfel încât să simțim că ne putem vorbi orice, cu mai puțină critică și judecată.
Am păstrat, însă, personajele și am lărgit cercul, pentru a păstra autenticitatea și realitatea poveștii. Abia aștept să vă povestesc mai multe despre ce îmi doresc cu toată inima să devină o nouă carte numai bună de luat în brațe și pus bine la temelia creșterii! 
