Văd des discuții în grupurile de părinți legate de minciunile copiilor. Și cu toate că minciuna e catalogată drept comportament inacceptabil, ascunderea, denaturarea sau nuanțarea adevărului sunt o practică mult mai întâlnită decât s-ar crede, mai ales la vârste mici. Iar pentru că îmi doresc să aduc mereu conținut relevant, din surse bine documentate, am căutat să mă informez mai mult pe subiect.
În acest sens, se pare că studiile în domeniu vin să ne liniștească, dovedind științific legătura între minciunile copiilor și un grad mai ridicat de dezvoltare cognitivă. E oarecum și logic, nu? Ca să născocești ceva care să imite realitatea, e nevoie de un anumit grad de inteligență.
Mai exact, pentru a putea spune o minciună, copiii au nevoie de abilitatea de „a citi mintea”, de a percepe că ceea ce eu știu, e diferit de ce știi tu; de a înțelege că eu știu ceea ce tu nu știi că eu știu, astfel încât să te pot minți. Însă la fel de importantă e și abilitatea de a avea auto-control a limbajului oral, a expresiilor faciale și a limbajului corporal, pentru a face minciunile convingătoare.
Astfel, cercetătorii vin să ne arate că pe măsură ce încep mai repede să spună neadevăruri, ei practic nu fac altceva decât să ne demonstreze că sunt capabili cognitiv să facă mai multe conexiuni decât am fi dispuși să le dăm credit.
În aceeași ordine de idei, dacă am descoperi prima minciună a copilul nostru de 2 ani, în loc să ne alarmăm, am putea la fel de bine să ne bucurăm, înțelegând că abilitățile sale de a citi mintea și de a manifesta auto-control, sunt mai avansate decât credeam.
Așadar, ne place sau nu, se pare că minciuna e o parte normală a dezvoltării copiilor.
Însă teama noastră cea mai mare ca părinți, e că odată ce încep să spună minciuni, vor crește să devină niște mari mincinoși.
Da, copiii mint. Dar și adulții, dacă e să fim sinceri. Vestea bună e că totuși, dacă păstrăm o atitudine corectă în ceea ce privesc valorile familiei și politica fără minciuni, majoritatea copiilor vor învăța să respecte adevărul.
Și adevărul e că noi, ca părinți, jucăm cel mai important rol în prezentarea onestității. Noi avem cea mai mare influență atunci când vine vorba de insuflarea unui angajament adânc înrădăcinat în a spune adevărul.
Luând sub lupă minciunile în general, potrivit Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescenților, copiii, ca și adulții, mint din motive similare: pentru a ieși din necazuri, pentru câștig personal, pentru a impresiona sau proteja pe cineva, ori pentru a fi politicos. Încă de la o vârstă fragedă, copiii se „joacă” cu adevărul și continuă să facă acest lucru prin toate etapele de dezvoltare, cu diferite grade de sofisticare și elaborare. Iar ce putem face noi pentru a preveni un comportament neadecvat, e să conștientizăm etapa în care se află copiii noștri și să acționăm în cunoștință de cauză.
– Copiii mici și preșcolarii (vârste cuprinse între 2 și 4 ani) Deoarece abilitățile lingvistice ale copiilor sunt încă în curs de dezvoltare, specialiștii spun că ei nu au încă o idee clară despre unde începe și se termină adevărul. În special deoarece la această vârstă, copiii mici au de regulă o înțelegere destul de fragmentată asupra diferenței dintre realitate, visare, dorințe, fantezii și frici, spune Elizabeth Berger, consilier pentru părinți, psihiatru pentru copii și autor al cărții Raising Kids with Character.
„Emoțiile puternice pot determina un copil de 2 sau 3 ani să insiste:„ Mi-a mâncat prăjitura!” când un frate bebeluș nu a făcut în mod clar nimic de genul acesta”, spune Berger. În plus, la această vârstă nu ar trebui să existe repercusiuni pentru minciunile lor, însă e indicat ca părinții să înceapă subtil să încurajeze veridicitatea. Iar foarte utile se dovedesc a fi cărticelele ce abordează astfel de subiecte.
În schimb, în jurul vârstei de 4 ani, pe măsură ce copiii devin mai verbali, aceștia pot răspunde cu „minciunele” evidente la întrebări banale. Ce ajută, spun specialiștii, e să folosim orice ocazie pentru a explica ce este o minciună și de ce este rea, de îndată ce a fost sesizată în comportamentul lor (astfel încât evenimentul să fie proaspăt în memorie). Ca răspuns la o minciună, ar fi de bun augur să fim fermi și serioși în a spune, „Nu pare că spui adevărul” sau „Ești absolut sigur că așa s-a întâmplat?” arătând clar că nu suntem interesați de minciuni, ascultând și corectând delicat copiii.
Ce facem însă când copiii sunt mai mari?
– Între 5 și 8 ani, copiii vor spune mai multe minciuni, în special pentru a testa limite. Menținerea minciunilor poate fi totuși dificilă, deși devin mai buni în a le ascunde. „Reglementările și responsabilitățile acestei vârste sunt adesea prea mari pentru copii”, spune Berger. „Drept urmare, copiii vor minți adesea pentru a potoli forțele care par să ceară mai multă performanță decât pot obține”. Dar, din fericire, majoritatea minciunilor („Astăzi nu am primit nicio temă de lectură”) sunt relativ ușor de detectat. Specialiștii ne recomandă să vorbim deschis copiilor și să evidențiem în comportamentul lor atunci când sunt sinceri, oferind apreciere și feedback pozitiv.
Însă cel mai important în această perioadă, deoarece copiii de vârstă școlară sunt observatori foarte fini ai comportamentului nostru, e crucial să fim modele demne de urmat, fără a transmite mesaje mixte ori confuze. Indiferent cât de mult le-am vorbi despre importanța onestității, în mod clar subminăm mesajul, atunci când copiii ne văd mințind la rândul nostru.
– Copiii preadolescenți 9 – 12 ani Majoritatea copiilor de această vârstă sunt pe drumul cel bun spre stabilirea unei identități demne de încredere și conștiincioase. Dar, de asemenea, devin mai abili în menținerea minciunilor și mai sensibili la acțiunilor lor, având sentimente puternice de vinovăție după ce au mințit.
Conversațiile directe și mai lungi despre onestitate sunt extrem necesare și pot fi introduse inclusiv discuții despre momente rare de „minciuni nevinovate” în care o anumită nuanțare a adevărului poate fi acceptată pentru a rămâne politicoși.
În această etapă e important să existe repercusiuni pentru minciunile lor, însă e de dorit ca ele să fie în directă corelare cu cele întâmplate, căutând să se îndrepte răul făcut. Modelarea unui comportament bun e în continuare esențial, dar dincolo de influența noastră ca părinți, mediul exterior începe tot mai mult să își pună amprenta în modul lor de a fi.
Cu siguranță abordarea minciunilor e o provocare pentru orice părinte, însă cercetările în domeniu vin să ne spună că esențiale, înainte de toate, sunt de fapt relația și atașamentul securizat pe care noi îl oferim copiilor. Locul iubitor, bun și confortabil în care e în regulă să ofere mereu adevărul. Iar atunci când în locul adevărului ies la suprafață minciuni, înainte de toate, am putea chestiona conectarea, înaintea corectării.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici: