Doamne ce an! Nimic din ce am plănuit, dar exact ce aveam eu nevoie. 2020 mi-a închis orizonturile sociale, exterioare și mi le-a deschis larg pe cele interioare, pentru care nu găseam timp. De fapt, nu căutam să îmi găsesc timp și resurse, pentru că nu mă simțeam pregătită să încep să lucrez într-acolo. Îmi era comod să lupt pe alte fronturi, unde făceam o treabă bună, dar unde nu eram niciodată singură. Am scris deja despre aceasta aici și aici.
2020 m-a înspăimântat teribil dar m-a și ambiționat să mă ridic la nivelul stimei de sine. În vara lui 2019 am participat la o testare personală multidisciplinară unde am aflat multe informații relevante în ceea ce mă privește. O parte au fost comode, altele îmbucurătoare, altele mi-au ridicat multe semne de întrebare. Cu unele nu am căzut la acord nici astăzi. Dar atunci am aflat că am o stimă personală ridicată. Fapt care în general e un lucru bun. Doar că în ceea ce mă privea, nu păream să mă ridic realmente la nivelul ei.
Eu mă simțeam performantă, dar practic, nu păream să performez în nimic. Adică eu ziceam despre mine că sunt deșteaptă, că sunt puternică, întreprinzătoare, că sunt curajoasă, că am încredere în mine și în forțele proprii, dar nu dovedeam mare lucru din toate acestea. Aceasta îmi spunea „radiografia” aplicată, deși eu nu resimțeam că ar fi o problemă acolo. Eu eram veșnic ocupată și implicată în tot felul de activități sociale și cu multe altele în plan, însă fără o viziune de ansamblu.
Apoi a venit 2020, când m-am trezit împotmolită în toate proiectele mele. Toate cele în care depindeam de alții. Și odată ce s-a lăsat liniștea peste viața mea agitată, s-a ridicat neliniștea în mine. Nu știu ce m-a speriat mai tare, teama de boală sau de inutilitate. Și-atunci am început să învăț lecții despre mine, lucruri pe care deși mi le spuseseră alții nu cu multă vreme în urmă, nu le integrasem în cine sunt eu.
O vreme nu am fost bună de nimic și am realizat că mă adaptez destul de greu schimbărilor. Pusă în fața stresului prelungit, tind să cedez pe alocuri. Că nu am suficient control emoțional, că nu pot fi un foarte bun suport emoțional pentru alții. Că în relația de cuplu nu dau suficient, dar mă aștept să primesc. Că răbdarea mea e destul de limitată. Că nu îmi e confortabil să trăiesc simplu și că am mereu nevoie să construiesc în jurul meu.
Că nu sunt suficient de empatică, ori că mă plictisesc repede. Că mă pierd în detalii și uit esența. Că sunt prea rigidă și nu știu să reacționez în fața surprizelor. Că iau lucrurile prea în serios și am dificultăți în a mă relaxa. Că depind mult de cei din jur. Că stabilitatea mea poate dispărea destul de ușor. Că am nevoie să fiu mai atentă la pericole. Că starea mea de sănătate ar putea deveni o „comorbiditate”. Că, că, că și câte și mai câte „că-uri”.
Se spune că orice criză vine cu pericole, dar și cu oportunități și că ține de fiecare să aleagă în ce tabără se situează. Așa că după o perioadă în care n-am făcut altceva decât să mă îngrijorez în legătură cu toate aspectele din viața mea, m-am împăcat cu „că-urile” mele și am decis că e timpul să merg înainte. Să iau situația așa cum e și să văd cum pot funcționa în ea. Mi-am rememorat parcursul și după ce am dat jos toate „straturile” ce erau acum blocate din cauza contextului, am putut să văd care era de fapt „miezul” de la care plecasem, odată începută dezvoltarea personală acum câțiva ani buni în urmă.
Acolo eram eu, singură și vulnerabilă, cu visurile și planurile mele exagerat de îndrăznețe și insuficient de exersate. Așa că am decis să îmi dau o șansă mie, exact cum m-am găsit. Am îndrăznit s-mi permit să fiu vulnerabilă și să îmi folosesc creativitatea altfel decât am făcut-o până atunci. Să scriu despre mine și nu despre orice altceva, să pun pe foaie experiențele mele, trăirile, lucrurile care mă schimbă, influențează, țin pe linia de plutire, ori care mă determină să fiu o versiune mai bună a mea pentru mine și cei din jur.
Iar după o lungă perioadă în care am luptat pentru diverse cauze în care am crezut, am ales să lupt pentru mine. Să-mi dovedesc că într-adevăr cred în mine. Că pot și știu, iar unde nu știu învăț, că sunt demnă să mă scot pe mine în față, că vocea mea poate fi suficient de puternică încât să se facă auzită. Să fiu sinceră în legătură cu toate ”că-urile” din mine și să transform criza, în șansa mea de a ieși la suprafață.
Așa am ajuns să scriu prima mea carte pentru copii, ce va apărea în primăvară la Editura Cartemma, o carte în versuri, cu 6 dialoguri sincere între mamă și copil, ce reflectă realitatea zilnică a celor mai mulți dintre noi, cu bune și rele. Cartea pune în centru nevoile copiilor de joc și acceptare, siguranță și atașament, precum nevoile adulților de a fi văzuți ca persoane individuale, cu interese și dorințe ce merg uneori dincolo de statutul de părinți.
Rolul Dialogurilor e de a oferi celor mici o variantă de exprimare a diferitelor sentimente ori situații în care se află, înțelegând că e utilă cooperarea, sinceritatea și dialogul în general, dar în același timp, îi încurajează pe părinți să rămână conectați la cei mici, manifestând empatie, poziționând limite, exprimând emoții și nevoi, recunoscând greșeli.
Așa am început să scriu aici pe blog, unde în 2 luni am pus laolaltă peste 50 de articole despre versiunea mea de adevăr în legătură cu starea de bine personală și cum influențează ea relațiile în special cu cei mici, dar și cu soțul, familia extinsă, prietenii, serviciul, comunitatea ori societatea în general. Scriind aici, mi-am permis să fiu vulnerabilă, autentică, imperfectă, sinceră, iar toate aceste atribute mi-au deschis și mai mult orizontul spre a fi bine cu mine și cu cei din jur.
Așa am îndrăznit să scriu un proiect pentru bugetarea participativă cu zero experiență, curaj și avânt în direcția implicării sociale, ce va prinde formă anul viitor. Am scris mai multe despre implicarea socială aici și despre proiect aici.
Ușor nu e și deloc confortabil, întrucât e nevoie de multă muncă. Aproape în fiecare zi merg cu copilul la serviciu, mă ocup de toate cele necesare și de cele mai multe ori, doar nopțile fac loc scrisului. Confortabil nu e, dar e reconfortant să văd că ideile mele puse pe foaie, fac sens pentru mine, dar și pentru alții. Munca e multa și e voluntară, însă știu că nimic bun nu vine fără efort. Iar după atâția ani în care am lucrat să cresc orice altceva, acum simt că mă cresc pe mine.
La final de 2020 sunt convinsă că o diagnoză personală precum cea întreprinsă cu un an în urmă ar arăta diferit. Aceasta pentru că ultimele 10 luni m-au învățat să mă descopăr și m-au determinat să îmi ies din zona de confort, doar ca să descopăr cât de bine îmi e dincolo de ea.
2020 mi-a pus pe pauză tot, doar cât să pot „citi” realitatea mea și să pot scrie despre tot ce cred că ar putea aduce mai mult bine tuturor celor ce au curajul de a începe propriile dialoguri sincere cu ei și cu cei din jur. Dacă 2020 n-ar fi pus pauză, eu nu aș fi spus stop, și n-aș fi fost aici acum, să-mi pun numele la capăt de conținut creativ. A fost un carusel de emoții, dar sunt recunoscătoare pentru lecțiile lui 2020.
2021, hai să mă surprinzi și tu. 🙂
Laura
