Mă pregătesc de ceva vreme să scriu un articol despre subiect, însă, până acum, n-am găsit claritate. Aceasta pentru că în ultima perioadă, majoritatea discuțiilor tensionate în relația cu al meu copil s-au concentrat în jurul nevoii de a depune efort.
Mai exact, extra-efort pentru a face mai mult, mai bine. Ori de câte ori dă de o dificultate, primul instinct e să se oprească din ce face. Să nu-i mai placă ce face, chiar dacă doar la suprafață.
Mi-a fost ușor să semnalez problema la ea, fără s-o simt despre mine, dar n-am putut să o cuprind într-o formă, nicicum, iar asta m-a ținut pe loc. Lăsam efortul ăsta pe ziua următoare, când mă ocupam cu altceva.
Într-un final, am realizat că, de fapt, sunt ipocrită să cred că o pot învăța lecția efortului, când nici eu nu o stăpânesc cum se cuvine.
Simt că, deseori, avem cele mai mari așteptări de la ceilalți în timp ce nouă ne găsim, în majoritatea timpului, scuze. Adevărul e că niciunora nu ne e comod să depunem efort. Și e, oarecum, de înțeles.
De ce să te chinui, când, aparent, ți-e bine și așa (rău). Cu starea asta te-ai obișnuit, de ce să te lupți pentru ceva care, oricum, nu știi sigur ce-ți va aduce. Și cum să ai chef pentru incertitudine? Așa că te mulțumești să știi că atât poți azi, mai vezi tu mâine. Dar acel mâine nu mai vine, căci efortul își pierde sensul pentru tine.
Obișnuiam să cred că niciun efort nu-i prea mare pentru mine. Acum însă, realizez că asta e parțial adevărat și doar în anumite direcții. Da, sunt pregătită pentru extra-efort, însă doar acolo unde îmi face plăcere să o fac. Unde știu despre mine că sunt pricepută să o fac. Acolo unde știu că am și șanse să culeg beneficii. Unde mă simt încurajată și susținută.
Și nu spun că ar fi vreun lucru rău, din contra, cred că ăsta e locul unde trebuie să fiu să-mi asigur starea de bine, unde resursele investite au cea mai bună șansă de reușită. Însă eu am ajuns în locul ăsta bun cu noroc și a fost cale lungă până aici.
Mulți dintre noi nu găsim niciodată acea zonă unde să fructificăm cât mai bine potențialul. Căci tocmai acolo unde simțim că suntem buni și că ne place putem spera să excelăm.
Din păcate, uneori, ajungem acolo când, poate, simțim că deja e târziu pentru asta. Așa că punem povara reușitei în cârcă celor mici și le pretindem lor să depună cât mai mult efort astfel încât să merite efortul nostru, oricât ar fi el.
În plus, poate că n-am învățat să facem diferența între efort și sacrificiu și, poate, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva în loc de lecția efortului, le predăm copiilor învățarea sacrificiului.
Le cerem să-și sacrifice timpul de joacă pentru lecții. Să renunțe la timpul liber pentru activități educative ori lucrative și să o facă având zâmbetul pe buze, căci altfel sunt nerecunoscători pentru tot ce au. Am scris despre subiect mai multe aici.
Totuși, cei mici au reală nevoie să deprindă cunoștințe despre lume pentru a putea funcționa în ea și au nevoie să-și testeze abilitățile în cât mai multe direcții, astfel încât să-și descopere interesele. Iar nimic din toate acestea nu vin fără efort.
Cum motivăm, așadar, acel efort astfel încât să nu devină sacrificiu plin de resentimente încă de la început, când niciunii nu suntem, probabil, cei mai buni profesori?
Ei bine, poate ar ajuta ca în loc să le predicăm lecția efortului să le oferim mai mult din următoarele:
- susținere și încredere în forțele lor;
- respect față de cine sunt ei, nu cum ne dorim noi să devină;
- un mediu sigur în care greșelile sunt oportunități de învățare, iar eșecul parte din reușită;
- exemplul nostru de bune practici;
- compasiune și înțelegere prin puterea de a nu se mai simți pioni în viața noastră, mutați după bunul plac și obligați să împlinească așteptări, ci oameni ce au nevoie să crească pentru a-și cunoaște limitele și abilitățile;
- accent pe străduință în loc de neputință, pe inițiativă și interes;
- răbdare și bunătate dezinteresată.
Căci într-un astfel de mediu, efortul nu mai are nevoie de prelegeri ori mai rău, pedepse, ci vine natural, ca parte a dorinței de a-și împlini potențialul.
Cel puțin aceasta e lecția pe care am învățat-o eu, târziu, abia după ce m-am împrietenit cu cine sunt. Până atunci, inconștient poate, efortul a venit forțat, la pachet cu frustrare și epuizare. Cu lipsă de motivație și resentimente, până când am devenit suficient de conștientă de faptul că singura responsabilă de fericirea mea sunt eu!
Însă astfel de conștientizări nu pot fi pretinse copiilor la vârsta la care maturitatea cognitivă e la mulți ani distanță, iar creșterea se bazează de conectare.
În anii lor de început, cred că nu le putem cere extra efort când nevoile de bază nu sunt satisfăcute, când nu se simt validați, apreciați, încurajați. Când nu sunt conectați la noi și la ei, când duc lipsă de putere și încredere.
Așadar, abia atunci când mi-am dat jos ochelarii de părinte cu așteptări, care vrea rezultate rapide și nu ține cont de ritmul copilului, am putut înțelege evidentul.
Simt că, deseori, ne grăbim, ne blocăm în convingeri, n-avem răbdare și încredere suficientă. Și apoi tot noi rămânem dezamăgiți de lipsa lor de interes în a depune efort, fie că e vorba de școală sau activități din afara ei.
Păcat că astfel nu facem altceva decât să le știrbim din șansa de a ajunge cea mai bună variantă a lor prin propriu efort înțeles ca oportunitate pentru sine și nu obligație pentru alții.
În final, atunci când ni se pare că cei mici nu depun suficient efort, ne-am putea uita mai bine la modul în care noi îl încurajăm. Prin lecții și prelegeri ori prin sprijin necondiționat și încredere în forțele lor.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici: