Sper să nu te inducă în eroare titlul, pentru că în ceea ce mă privește, am învățat pe pielea mea că somnul copiilor nu e deloc știință exactă. Mai degrabă, în cazul nostru a dat mereu cu virgulă. Sau mai bine zis, cu mult prea multe forme diferite, nicicum potrivite (de aici și titlul).
Mă „bătea gândul” să scriu acest articol de vreo câteva săptămâni bune, însă parcă mi-a fost teamă „să zic hop, până n-am sărit groapa”, bucurându-mă prematur de faptul că în sfârșit somnul lin pare să se așterne în casa noastră.
Dar să încep cu începutul. Înainte să am eu copil, mărturisesc că am avut zero curiozitate privind somnul copiilor. Prietenii apropiați nu aveau copii, iar singurul exemplu elocvent pentru mine în perioada respectivă era nepoțelul meu, care din prima zi a dormit singur și liniștit, în accepțiunea mea. De fapt, abia mai târziu am aflat că deși dormea în pătuțul lui, era și el destul de „certat cu somnul”. Auzisem doar că primele săptămâni sunt mai grele, până bebelușii fac diferența între zi și noapte și mai departe nu am găsit interes să chestionez situația.
Apoi, când am rămas gravidă, intrând într-un nou capitol al vieții despre care habar nu aveam cum se gestionează, am început o frenetică luptă de a acumula cât mai multe cunoștințe legate de buna creștere a copiilor (așa cum am mai scris și aici). Și totuși, nimic despre somn. Acesta era un subiect pe care nu-l considerasem relevant, luându-l de bun, așa cum era pentru mine. Știam că bebelușii mănâncă și dorm și oarecum, datoria mea era să aflu cât mai multe despre cum să gestionez cât mai bine situația când era treaz. Că doar de ce să mă informez despre somn, când teoretic copilul trebuia să doarmă liniștit?!
E adevărat că în ultimele luni de sarcină, toată lumea în jur, mai ales cei cu copii, îmi recomandau insistent să mă odihnesc, să dorm cât mai mult. Devenise de-a dreptul enervant pentru mine, întrucât eu aș fi făcut atunci cât mai multe lucruri, știind că apoi nu voi mai avea libertatea mea. Realitatea însă mi-a arătat că acelea chiar erau „vorbe de duh” pe care prea tare le-am ignorat.
Copilul, iubirea mea cea mai mare, a venit să îmi arate că multele mele așteptări legate de creșterea sa erau atât de greșit setate. Iar dacă e să îmi amintesc ceva din perioada noastră timpurie împreună, dincolo de strădaniile alăptatului, cu siguranță n-o să uit vreodată oboseala crâncenă cauzată de lipsa somnului.
Copilul, iubirea mea cea mai mare, nu a dormit niciodată mai mult de două ore legate, până după vârsta de 2-3 ani. A renunțat rapid la episoadele de somn de peste zi, iar trezirile nocturne au fost mai dese decât stelele pe cer într-o noapte senină la munte. Deși mânca bine peste zi, noaptea se trezea pentru degustări rapide la sân și doar așa readormea. După ce am oprit alăptatul, am sperat în miracole. Însă ele nu s-au adeverit, căci a înlocuit laptele cu apa și obiceiul trezirilor a continuat multă vreme, găsindu-și alinarea tot la pieptul meu.
Să mai zic de dormitul în pătuțul ei atât de în amănunt pregătit?! Probabil a prins acolo vreo 2 săptămâni de „somn” după ce ne-am întors de la maternitate. Sub povara oboselii, am abandonat total orice fantezie de a dormi fiecare în patul lui și am ales să mă împac cu ideea că amândurora ne e mai bine să dormim împreună.
Am decis să nu „sacrificăm” și somnul tatălui, ce era nevoie să fie treaz și lucid la serviciu, astfel că am rămas să dorm eu în camera copilului. Luasem acolo un fotoliu extensibil pentru alăptat și nu am fost dispusă în a îl înlocui cu un pat în toată regula, propusă fiind să continui co-sleeping-ul până la maximum 6 luni ale copilului. Însă 6 luni s-au transformat într-un an, iar pentru că nu se întrevedea la orizont nicio schimbare de aranjament și devenise extrem de inconfortabilă canapeaua, am schimbat-o pe un pat de 90 cm lățime. N-am vrut mai mare, căci planul era să nu mai rămân acolo mult, iar copilul să doarmă singur.
Dar un an s-au transformat în doi si când n-am mai încăput fizic amândouă în pat, a fost evident că lucrurile aveau să mai continue în direcția aceasta. Deja renunțasem oricum la planurile inițiale și deși întrerupt, somnul devenise cel mai bun împreună, așa că am schimbat din nou patul cu unul mai mare.
După vârsta de 3 ani, când copilul crescuse suficient încât să înțeleagă mai mult funcționalitatea lucrurilor, am început să o pregătesc pentru a dormi singură. Trezirile de peste noapte se răriseră considerabil, undeva la 3-4 și punând în practică principiile educației bazate pe atașament securizat (așa cum o înțelesesem eu), hotărâsem totuși că voi continua să dorm cu ea până când se va simți pregătită să mă mut înapoi în patul meu. Lucru care nu s-a mai întâmplat, iar vârsta de aproape 6 ani ai ei ne-a prins tot împreună. Iar aceasta geometrie a somnului nu părea să mai deranjeze pe nimeni.
Soțul se obișnuise să doarmă singur, iar intimitatea de cuplu nu avea neapărat de suferit din pricina separării. Din când în când familia și cei apropiați mai ridicau problema co-sleeping-ului, dar nu venea să ne incomodeze. Aceasta până când, la începutul toamnei, „omul meu”, (prietena cea mai bună) m-a sunat să-mi spună ce tocmai aflase dintr-o discuție cu un profesor universitar la facultatea de Psihologie legat de somnul părinților în compania copiilor. Dezbătuseră argumentele pro și contra, dar și vârsta până la care dormitul împreună vine cu beneficii și dincolo de care poate crea inclusiv probleme de de autoreglare și atașament.
Până atunci, nu îmi pusesem niciodată problema cum că geometria somnului urma să aibă implicații pe termen lung în modul în care copilul va relaționa față de sine și față de meniul înconjurător. Eram liniștită crezând că va veni o vreme, cât de curând, când va decide singură că are nevoie de intimitatea ei. Ba chiar decisesem să mă bucur de perioada aceasta, ce nu urma să mai dureze mult.
Însă în lumina noilor informații, m-am simțit datoare să chestionez mai în amănunt situația, dincolo de principiile parenting-ului modern, căutând corelare în cercetarea psihologică. Așa am aflat că între 0 și 2 ani, dezvoltarea autoreglării e un proces ce se bazează pe control extern (părinții sau alți îngrijitori) și abia după această vârstă, copiii dobândesc treptat capacitatea de a-și controla atenția, impulsurile și acțiunile în funcție de context.
Mai exact, după vârsta de 3 ani, aceștia încep treptat să se autoregleze, având capacitatea de a interioriza comportamente sociale, a exprima emoții, chiar a inhiba impulsuri. Lucruri pe care le cunoșteam deja. Însă ce nu am prevăzut deloc în acest scenariu, a fost însăși relevanța acestor informații în geometria somnului.
De fapt, această conștientizare a procesului de dezvoltare a copiilor, vine să seteze un reper de timp (2-3 ani) până la care cercetările în domeniu indică beneficii în privința co-sleeping-ului, dar și dincolo de care acesta poate crea un handicap de autoreglare în cazul celor mici. Handicap ce se poate regăsi apoi într-un nivel ridicat de dependență, anxietate, frică de abandon, nesiguranță, etc. Cum se traduce aceasta în viața adultului de mai târziu? În primul rând în teama de a ieși din relații, sau graba de a intra în ele. În nevoia de a împărți patul cu cineva, chiar dacă nu cu persoana potrivită, în atașament nesănătos. În nevoia de confirmări și motivație externă, în lipsa stării de bine cu sine, etc.
Abia atunci am înțeles de fapt ce se întâmplase. Inconștient repetam tipare comportamentale, chiar dacă intențiile mele setate fuseseră altele. La rândul meu, mare parte din copilărie și până la vârsta adolescentă dormisem împreună cu bunica, ancora mea din perioada respectivă. Și oricât de mult bine îmi făcuse atunci acest aranjament de somn, aveam să descopăr recent că teama de a ieși din relațiile anterioare venea în mare parte din nevoia mea de a nu fi singură. Din acel handicap în auto-reglare, sub toate formele ei, la vârsta potrivită.
Iar acum cu propriul copil, deși proiectam intenția de a reveni în patul matrimonial, lăsând copilul să exploreze independent inclusiv momentul somnului, co-sleeping-ul venea să împlinească mai degrabă nevoile mele, decât ale ei. De aici senzația că cel mai dulce somn e alături de copil. De aici, lipsa determinării în a genera schimbare.
De atunci până în prezent, înțelegerea geometriei de somn a adus multă lumină și curaj în a face lucrurile altfel. După o discuție serioasă în care i-am explicat copilului pe înțelesul său de ce e bine ca fiecare să doarmă în camera sa, am început tranziția spre normalitate. Nu a fost ușor, nici pentru mine nici pentru ea, dar după 6 ani și aproape 5 luni, cu toții dormim liniștiți. De sigur, mai sunt și excepții, iar ele sunt acceptate cu drag. Însă realitatea de acum i-a permis copilului să își dezvolte propriile mecanisme de reglare în a reuși să adoarmă și să doarmă singură și relaxată, știind că părinții sunt în camera alăturată oricând are o nevoie reală de a-i fi alăturea.
Cu ce m-aș bucura să rămâi tu după tot ce ai citit aici? În primul rând, cu intenția de a privi mai în amănunt geometria voastră de somn. Și dincolo ce aceasta, cu intenția de a chestiona mai departe de aparențe, de a avea curajul să te înțelegi pe tine în raport cu copiii tăi.
Marea majoritate a soluțiilor le găsim în noi, atunci când decidem să începem propriile dialoguri sincere.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
