Vreau să cred că nimeni nu se naște întâmplător și rolul fiecăruia dintre noi contează în marele joc al vieții. Mai departe, cred că e o alegere personală în a decide cât de mult ne punem amprenta în viața celor din jur și cât în propria viață. Și tu ești o verigă în circuitul universal și oricât de irelevant te poți simți la un moment dat, ai în vedere că stă în puterea ta să îți descoperi unicitatea. Acel ceva ce te face interesant și valoros e înăuntrul tău; și stă în puterea ta să îl descoperi atunci când intri în dialog sincer cu tine.
Sigur, dacă ești părinte, probabil îndemnul de a-ți găsi utilitate, nu pare a avea foarte multă relevanță pentru tine, pentru că probabil deja ai mult prea multă utilitate în a-ți crește copilul/copiii. Chiar te-ai degreva de sarcini dacă s-ar putea, pentru că oricum simți că faci prea multe. Și totuși, deși te simți util (poate prea util celorlalți și mai puțin ție), se întâmplă ca din când în când să simți că tu nu contezi. Că cei din jur nu apreciază efortul tău, că il iau așa cum e, ca pe o datorie a ta față de ei, pentru care nu e nevoie să fie recunoscători.
Însă consider că, de cele mai multe ori, nici măcar nu e despre confirmările pe care le așteptăm de la ceilalți, ci despre faptul că ajungem în postura în care simțim că noi nu mai contăm nici măcar pentru noi înșine. Cu un nivel scăzut de stimă de sine, ajungem să ne pierdem în alții, ne pierdem identitatea și devenim „prelungiri” ale celor din jur, de care ne ”lipim” intenționat sau nu. Iar cea mai mare problemă, e aceea că noi, în lipsa celorlalți, nu ne mai găsim utilitatea și valoarea personală.
Din păcate, o astfel de rătăcire poate deveni periculoasă când, din disperarea de a nu rămâne singuri, renunțăm la a mai căuta să fim noi fericiți, pentru că punem mai presus de noi, datoria de a-i face fericiți pe cei din jur: copii, soț/soție, familia extinsă, șeful, prietenii. Și oricât de trist sună o astfel de realitate, nu e ceva despre care vorbim suficient de des.
Tindem să ne mulțumim cu puțin, să ne ”hrănim” din fericirea celorlalți și în plus, ni se pare că suntem chiar buni creștini atunci când ne jertfim pentru ceilalți. Aceasta până când, într-o zi ne trezim goi pe dinăutru, după mult prea multă renunțare la propria persoană în favoarea celorlalți.
Am experimentat și eu astfel de rătăciri; am rămas în relații pentru a nu dezamăgi, din comoditate, ori din teamă de ceva nou și de fiecare dată norocul meu a fost că soarta a făcut mai mulți pași decât am făcut eu în a-mi schimba direcția. Abia după ce am devenit mamă, când pierderea mea în copil a fost mai dureroasă, am deschis suficient ochii încât să înțeleg că e nevoie să mă prețuiesc eu, ca să pot spera ulterior, să cresc prin mine un copil ce să se prețuiască în primul rând pe sine. Ca să-l învăț că el contează, trebuia să-i arăt că și eu contez. Că înainte să mă aprecieze alții, trebuie să mă apreciez singură.
Ce m-a ajutat pe mine în a-mi crește stima de sine a fost să încep să am grijă de mine, să mă accept cu bune și rele, dar mai ales, să caut să am o viață proprie. Poate sună egoist, însă aici e vorba despre verticalitate, despre a fi stăpân pe tine și de a te delimita sănătos de ceilalți. De a nu te pierde în diferitele roluri pe care ți le asumi în viață.
Tocmai de aceea, caută să rămâi în contact cu valorile tale, cu obiectivele tale, cu cine și ce ești tu în afara rolurilor. Recunoaște-ți calitățile și pornește de acolo în a decide pentru tine cum și unde poți aduce un plus de valoare ce te va recompensa cu o stare de bine cu tine. Păstrează-ți orizonturile deschise, acceptă provocări și ai curajul să crezi în tine mereu. Atunci când tu contezi, și lucrurile care contează pentru tine încep să se întâmple.
Deși un lucru firesc, să fii bine cu tine pare o reală provocare. Însă dacă și tu aspiri la fericirea ta și a celor din jur, citeste aici cum poți să începi călătoria spre starea de bine.