Mulți ani, pentru mine septembrie a fost o lună ca oricare alta. Nu marca nimic altceva decât începutul toamnei și nu vedeam agitația din jur. Mă despărțeam cu greu de soare și de sandale și îmi făceam planuri pentru iarnă. Toamna venea și trecea pe nesimțite pentru mine.
Nu puneam dulcețuri sau murături, nu pregăteam ghiozdane, nu cumpăram rechizite, nu-mi făceam griji despre cum o să îmi împart zilele. Toamna făcea doar trecerea spre finalul de an în care îmi număram reușitele și începutul de an în care îmi număram primăverile.
De 7 ani însă, septembrie e începutul meu. Septembrie e luna în care am devenit mamă și e luna care mă motivează cel mai mult să învăț, să cresc, să fiu bună pentru cei din jur și pentru mine. Toamna nu mai e de umplutură, e piatra de hotar ce-mi umple viața. Septembrie e luna în care văd cum trec anii și e cu cele mai mari emoții, bucurii, speranțe și planuri.
Septembrie e mereu un nou început și mai mult decât atât, ar putea fi memento-ul de care avem nevoie pentru a ne aminti că putem crește atunci când nu uităm să învățăm, mult după ce am terminat școala. Că învățarea începe de când ne naștem și că ține de noi să o scoatem din scoarța mecanică a băncilor și a relevanței notelor. A așteptărilor și valorii atribuite prin comparație.
Ne e teamă de eșec și ne vine greu să credem că greșelile nu sunt de fapt nimic altceva decât oportunități de învățare. Preferăm, de multe ori, să rămânem ignoranți decât să îndrăznim să cunoaștem mai mult și nu ne e deloc comod să rescriem comportamente. Să ieșim din zona de confort în care ne-am obișnuit să trăim, chiar de știm că s-ar putea să ne fie mai bine altfel.
Însă la vârsta adultă, lecțiile vin doar atunci când ne permitem să le învățăm. Nu mai e nimeni care să ne ducă de mână la școală. Nu mai e nimeni altcineva, înafară de noi, responsabil de cât și cum acumulăm. Nu mai e nimeni să ne tragă la răspundere pentru ce am învățat. Poate doar copiii, oglindă a bunătății, dar și a neputinței noastre. Ei, care vin să ne arate că mult din ce știm deja, e doar despre lume și prea puțin e realmente despre noi.
Atunci poate, ca părinți buni și responsabili, ne-am asuma curajul de a căuta să știm mai multe, să înțelegem cum funcționăm, la ce am rămas repetenți și unde să plusăm pentru a duce vieți împlinite. Genul de vieți pe care le visăm pentru copiii noștri, dar și genul de vieți spre care ei pornesc cu handicap atunci când realitatea noastră e diferită și departe de fericire.
Atunci poate, am normaliza procesul de învățare și l-am transforma din corvoadă în bucuria cunoașterii; într-o călătorie personală în care drumurile ne duc pe căi nebănuite, unde greșelile nu sunt un eșec și unde fără rușine am învăța mereu lecții despre viață.
Atunci poate, le-am permite copiilor să pornească propria călătorie, însușindu-și plăcerea de a învăța pentru ei, nu pentru note ori alt fel de recompense.
Atunci poate, n-ar mai trebui să se lupte cu ei mai târziu, pentru a se elibera de scoarța mecanică a educării exclusive din bănci, în care încă suntem prinși mulți dintre noi acum.
Atunci poate, septembrie ar fi mereu un nou început, de a nu uita să învățăm împreună.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
