Simt că, deseori, fantazăm la cum ar trebui să fie iubirea și rămânem dezamăgiți că nu e. Ni se imprimă cu o imagine idilică, universală, și chiar și atunci când nu creștem în ea, ne raportăm la ea.
Iubirea aceea între un el și o ea pe care nu o poate distruge nimeni și nimic, care apare aievea și dăinuie o viață. Iubirea care se simte, pur și simplu, fără efort. Iar aceasta ajunge să fie percepută drept unica formă de iubire adevărată. Idealul.
Doar că idealul se confundă cu perfecțiunea și perfecți nu suntem nici unii, așa cum nu suntem nici la fel. Și atunci, cum putem pretinde să iubim toți la fel? În aceeași formă unică să dăm și să primim iubire? Nu putem.
Și idealul spre care năzuim se transformă într-un ireal imposibil pentru noi, iar oricât de mica șansă de a simți iubire se împrăștie în bucățele prea mărunte să mai devină sentiment.
Poate, e timpul să coborâm iubirea de pe piedestal. S-o îmbrăcăm în haine de purtare, s-o lăsăm să se murdărească, să-i permitem să nu mai fie frumoasă mereu, de neatins. Să o simțim a noastră, uneori șchioapă, alteori oarbă, uneori neîndemânatică, alteori țâfnoasă.
Să ne muncim pentru ea așa cum punem trudă pentru ce știm că nu e dat să fie de-a gata. S-o aducem în noi înainte să o căutăm între noi. Să o lăsăm să ne învețe despre ce încă nu am înțeles că poate fi iubire. Una fără formă unică, perfectă, ci după chipul și asemănarea noastră.
Poate, dacă n-am mai fantaza atât la cum trebuie să fie iubirea, am înțelege că iubire e și în suferință, în comun, obișnuit, în fiecare zi departe de basme.
Căci acel „fericiți până la adânci bătrâneți” nu e predestinare fără implicare, e un efort asumat de a construi o viață împreună chiar și atunci când piesele nu se potrivesc perfect.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
