Despre cum eforturile noastre instinctive de a elibera tristețea altuia, tind să adâncească angoasa lor neputincioasă și să extindă abisul dintre noi și ei; și cum să ajutăm realmente.
Anul ce a trecut a fost marcat de atât de multă suferință. 2,61 de milioane de oameni au murit pe tot globul, din cauza Covid-19. Peste 21.000 doar în România. Probabil cu toții știm deja pe cineva care a pierdut lupta cu boala. Cu alte boli. A pierit în accidente sau chiar în somn. Moartea e parte din viață și ne place sau nu, oricât de pregătiți sau nepregătiți ne găsește sfârșitul celor dragi, suferința nu e ceva ce putem controla.
De fapt, așa cum spune autoarea Elizabeth Gilbert („Mănâncă, roagă-te, iubește”) „Durerea nu îți respectă planurile sau dorințele. Durerea va face tot ce vrea din tine, ori de câte ori vrea. În această privință, suferința are multe în comun cu iubirea”.
Iar la fel ca și iubirea, durerea umple întregul univers interior, care vine să întunece întreaga lume exterioară. La fel ca și dragostea – cea mai importantă „materie primă” a cântecelor și poeziilor, durerea trăiește însăși prin durere și nu poate decât să-și spună adevărul.
Însă spre deosebire de iubire, cultura noastră întâlnește vocea durerii cu un aliaj de neliniște și negare. Am face orice doar să dispară tristețea, să scoatem imediat inima întristată a cuiva din durerea ei. Astfel, adesea ne confruntăm cu eșecul personal în incapacitatea noastră de a salva durerea altuia sau greșim desconsiderând capacitatea lor de a ieși din suferință.
Și nu e doar despre moartea unui om. Orice pierdere importantă, ce provoacă suferință în cineva drag, adult ori copil, căutăm rapid să o înlocuim cu bună-dispoziție, încurajare, îmbărbătare, distragere pentru a-i ajuta să treacă peste.
De ce? Pentru că în general tindem să vorbim doar de partea frumoasă a vieții, ne forțăm să fim optimiști în încercarea falsă de a ne masca tristețea – pozitive vibes only – și ne-o măturăm sub covor, doar să o regăsim uriașă mai târziu. Nu știm să vorbim despre lucrurile grele și preferăm să le evităm. Să ne distragem atenția de la ele.
Cu toate acestea, cercetările în domeniu spun că toate eforturile noastre, deși bine intenționate, nu fac altceva decât să adâncească abisul dintre noi și cei ce sunt în durere. Chiar dacă pare o abordare contraintuitivă, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem într-o astfel de situație, e să îi lăsăm în durerea lor, indiferent de pierdere.
Și aș sublinia aici, că gradul de atribuire a importanței pierderii aparține strict celor în cauză. Și nivelul de suferință la fel. Aceasta pentru că în general, noi ca adulți, subestimăm mult suferința copiilor în urma unor pierderi care din punctul nostru de vedere sunt minore. Practic, atunci când ei au cea mai mare nevoie de noi, nu ne simt alături în suferința lor. Se simt invalidați în sentimentele lor. Iar aceasta aduce și mai multă suferință.
Ce am putea face în schimb, pentru a oferi consolare autentică în durere, e să le recunoaștem suferința. Să îi lăsăm să o simtă. Să o acceptăm pentru ceea ce este și să ne alăturăm în durerea lor. Să le confirmăm că e în regulă să se simtă așa cum se simt în preajma noastră.
Toate acestea pentru că, de fapt, nu putem să vindecăm durerea cuiva, încercând să o scoatem din ei prin metode divergente. Recunoașterea durerii funcționează diferit. Ea permite durerii să existe, odată ce apare. Și chiar dacă pare un act radical, acela de a lăsa ca inima să doară, ce merge împotriva a tot ce am fost învățați, pentru a fi cu adevărat alături de cineva ce suferă, e nevoie să acceptăm că lucrurile sunt atât de grele precum le simt cei în suferință.
Atunci când încercăm să „îndulcim” situația, căutând să-i înveselim, nu vom face altceva decât să le adâncim durerea. Și dincolo de lupta lor internă, vor ajunge să se lupte și pentru apărarea sentimentelor în fața noastră. Atunci când oferim sfaturi, vor ajunge să se simtă neînțeleși, în loc de a simți sprijin. Iar acestea îi vor face să nu mai povestească despre durerea lor. Să disimuleze și pentru a supraviețui, să se îndepărteze treptat de noi.
În final, ne dorim să ajutăm și să îndreptăm lucrurile, astfel că atunci când cineva împărtășește o durere, ar fi mult mai util să spunem că ne pare rău pentru ce se întâmplă și să deschidem calea ascultării. Aceea în care le permitem să spună că suferă, fără să îi convingem să iasă din durere, prin tot felul de variante. E șansa de a ajuta cu adevărat, ascultând. Pare prea ușor, însă e tratamentul dovedit științific că funcționează.
Recunoașterea suferinței ușurează situația, chiar dacă nu o poate îndrepta.
„Sufletul uman nu vrea să fie sfătuit, reparat sau salvat. Vrea doar să fie văzut exact așa cum e el”. – Parker Palmer
Urmărește mai jos o scurtă animație despre subiect via psihoterapeut @Megan Devine
Mai multe resurse despre durere și pierde pot fi consultate aici.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
