Îl ameninți? Îl pedepsești? Îi promiți recompense? Da, poate că va citi atunci, dar, probabil, nu va deveni un cititor. Va citi din obligație, dar nu o va face cu plăcere.
Și, totuși, dacă alegem să considerăm că cititul e valoros în dezvoltare, cum îi ajutăm pe cei mici să prindă drag de a lua o carte în mână, din proprie inițiativă?
Aceeași întrebare mi-am pus-o și eu, mamă fiind, mai ales crezând că citindu-i de bebeluș, odată ce va învăța să citească singur, o va face în mod natural.
Doar că planul meu nu s-a dovedit suficient. Am crescut un iubitor de povești, într-adevăr, însă dragul de carte n-a venit de unul singur, ci la pachet cu toată conectarea și bucuria împărtășită în momentele de lectură împreună. Iar în cazul cititului independent, încă e cale lungă spre a stabili un grad de conexiune similar, de unul singur, la poveste.
În plus, cred că e de avut în vedere încă un aspect important: acela că cititul în sine, mai ales la început de drum, e un efort. Dincolo de dificultatea de a lega cuvinte, uneori complicate și mai puțin uzuale, e străduința de a înțelege firul epic, de a fi capabil să-l urmărească și să aibă sens pentru copil.
Iar efortul nu e niciodată preferat în fața altor variante mult mai comode de a petrece timpul, cum ar fi ecranele sau joaca. Astfel, e important ca efortul copilului de a citi să fie validat, apreciat, sprijinit și urmărit în evoluție de către adulții din preajma sa.
La fel de important e, poate, să înceapă să citească ceva deja interesant pentru el în viața de zi cu zi. Ceva ce deja îl atrage, despre care are suficiente cunoștințe pentru a face conexiuni. Astfel, efortul se va diminua în consistență și copilul se va simți capabil să-și însușească ce citește. (Și aș face o paranteză aici, căci, în general, tindem să ne placă lucrurile la care ne simțim pricepuți, iar cum la început cititul poate fi dificil, e de așteptat să nu placă din prima, dacă simt că nu stăpânesc bine cititul.)
De asemenea, din proprie experiență, observ că textele distractive au și mai mult succes, acelea în care mesajul e simplu de înțeles și aventurile stârnesc zâmbete, dacă nu chiar hohote de râs.
Rutina ajută și ea, posibilitatea de a alege din librării sau biblioteci titluri ce-i stârnesc curiozitatea, dar și obiceiul de a avea la îndemână cărți, în cât mai multe situații.
Împărtășirea poveștilor, discuțiile despre cărțile citite sunt și ele de bun augur, însă nu comparațiile cu alți copii care citesc mai mult sau mai bine decât el, la vârsta lui. Fiecare are propriul ritm de dezvoltare și propriile interese, iar viteza și volumul nu stabilesc calitatea lecturii.
Nu în ultimul rând, obișnuința părinților de a citi, în favoarea altor distrageri, în timpul liber, îi arată copilului că lectura e o activitate preferată în familie, la care se va alătura și el, în timp, atâta vreme cât e încurajat (și nu obligat, pedepsit, recompensat) să o facă.
La cei 7 spre 8 ani ai copilului meu, cititul de unul singur nu e încă o plăcere. Încă preferă să îi citesc eu și, cu drag, continui să o fac oricând îmi va cere. Păstrez speranța că va îndrăgi lectura, mai devreme sau mai târziu, și atât timp cât îi va fi nevoie să descopere singură tot binele cu care vine fiecare carte citită, îi voi fi alături cu bucurie, pagină cu pagină.
Nu mă ascund să recunosc că nici eu n-am avut entuziasmul de a citi până spre 30 de ani, așa cum am scris și aici. Conștiincioasă fiind, am obișnuit să parcurg doar ceea ce era strict necesar nivelului academic și nimic în plus. Abia după 30 am descoperit cărțile de dezvoltare personală și abia după 35 plăcerea de a citi beletristică. Acum, la 38, prefer oricând o nuvelă bună în favoarea unui film.
Probabil că este un timp pentru toate în viață și așa cum unii se nasc cititori, alții au nevoie de oameni buni în preajma lor, să devină.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
