Scriu mult despre cât de importantă e lectura, încă de la vârste fragede, întrucât cred cu determinare în tot binele pe care poveștile îi aduc în viața celor mici. Lecturi lejere, colorate, cu învățăminte, morală ori pur și simplu de amuzament, vin să le ofere acestora lumi întregi prin care să viseze și să învețe să gândească pentru ei.
Vei zice probabil că e puțin desuet să facă toate acestea prin intermediul cărților, când există atât de multe alte variante în pas cu tipurile pentru a deprinde abilități. Însă cred că anumite obiceiuri mai puțin tehnologizate merită cu adevărat să rămână valorificate. Și chiar dacă ne acaparează tot mai mult lumea virtuală și tehnologia, cercetările științifice în domeniu, continuă să pună la loc de cinste lectura clasică în dezvoltarea copiilor.
În acest sens, caut să rămân informată, iar zilele trecute am citit despre un studiu recent publicat, ce oferă o nouă perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în creierul copiilor mici atunci când li se citește o poveste ilustrată, în comparație cu ascultarea poveștilor audio ori vizionarea unor povești animate.
Autorul principal, dr. John Hutton (cercetător și medic pediatru) spune că aparent, există un „efect Goldilocks” în cadrul expunerilor diferite ale poveștilor – unele tipuri de povestiri pot fi „prea reci” pentru copii, în timp ce altele sunt „prea fierbinți”. Și bineînțeles, unele sunt „tocmai corecte”. –
(Principiul Goldilocks provine dintr-o poveste pentru copii Goldilocks (Bucle aurii) și cei trei urși în care o fetiță găsește o casă cu trei urși. Fiecare urs are diferite lucruri, cum ar fi alimente, paturi, etc. După ce a testat experiența fiecăruia dintre cei trei, Goldilocks a stabilit că unul a avut întotdeauna prea multe lucruri într-un singură extremă (prea calde, prea mari, etc. ), unul în cealaltă extremă (prea reci, prea mici, etc. ), iar unul a avut lucruri exact cum trebuie).
În cadrul studiului, copii în jurul vârstei de 4 ani au fost examinați cu un aparat RMN în timp de le erau prezentate povești în trei condiții: poveste audio, desen animat și lectură însoțită de ilustrațiile din carte. Astfel, în timp ce aceștia acordau atenție poveștilor, RMN-ul scana rețelele cerebrale și conectivitate dintre ele.
În ceea ce privește „efectul Goldilocks” al lui Hutton, iată ce au descoperit cercetătorii:
– situația poveștii audio a fost catalogată drept „prea rece”, deoarece rețelele lingvistice deși activate, exista puțină conectivitate. Mai degrabă, copiii se străduiau să înțeleagă și nu urmăreau firul epic.
– situația poveștii animate a fost catalogată drept „prea fierbinte”, deoarece deși exista multă activitate în rețelele de percepție audio și vizuală, nu avea loc conectivitatea între diferitele rețele cerebrale. Rețeaua lingvistică lucra practic pentru a ține pasul cu povestea, iar creierul copiilor, spune Hutton, folosea mult prea multă energie fără a înțelege mare lucru din derularea poveștii.
– situația lecturii acompaniată de ilustrații a fost catalogată în schimb „tocmai corectă”, cercetătorii văzând o conectivitate crescută între toate rețelele cerebrale urmărite: percepție vizuală, imaginație, mod implicit și limbaj.
„Pentru copiii de 3 până la 5 ani, imaginația și rețelele de mod implicit (rețele responsabile de introspecție ce servesc pentru a înțelege mai bine cum gândim și simțim) se maturizează târziu și au nevoie să fie exersate pentru a se integra cu restul creierului”, explică Hutton. „Iar prin expunerea exclusivă la animație, este posibil să se piardă ocazia de a le dezvolta.”
Mai mult decât atât, studiul de față trage un semnal de alarmă cum că, pe termen lung, copiii care sunt expuși la prea multă animație vor fi ulterior expuși și riscului de a dezvolta o integrare insuficientă. Cum se traduce aceasta? Din păcate, printr-o incapacitate a sinelui de a lucra împreună în armonie, într-un scop comun.
Copleșiți de cerințele de prelucrare a limbajului, fără suficientă practică, ei pot deveni de asemenea mai puțin pricepuți în a forma imagini mentale pe baza a ceea ce citesc, cu atât mai puțin reflectând asupra conținutului unei povești. Acesta este stereotipul unui „cititor reticent” al cărui creier nu este suficient exersat pentru a aprecia lectura sub toate formele ei.
Reticență ce, odată împământenită, poate duce inclusiv la reticența spre învățare și dezvoltare de orice fel. Așadar, lipsa expunerii constante la experiențe de lectură în perioada timpurie poate crea un handicap periculos în formarea viitorilor adulți.
În schimb, cercetările spun că atunci când le citim copiilor, aceștia fac mai multă muncă decât pare. Își dezvoltă acea parte a creierului ce aduce imaginile la viață în mintea lor, integrând emisferele și întărind conștiința de sine. Dar pentru că evaluarea sub RMN a exclus posibilitatea interpretării conexiunii ce are loc între copil și părinte în momentul lecturii, oamenii de știință au căzut de acord că legătura emoțională și apropierea fizică, aduc și mai multă valoare momentelor de lectură împreună.
Iar acestea nu sunt povești. 🙂 E doar încă o dovadă științifică ce întărește convingerea că timpul cu o carte în mână aduce foarte mult bine. În primii ani de viață, cărțile chiar pot face magie!
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
