Conflictele în general, sunt inevitabile. Oricât de multă armonie ar exista pe pământ, la un moment dat, disensiunile vor apărea fără dar și poate în orice relație. Prin simplul fapt că fiecare dintre noi e unic și diferit în felul său, e total nerealist să gândești că vei fi mereu în acord cu cei din jur. Aceasta ar implica de fapt, anularea ta ca persoană.
Iar când focus-ul atenției se mută asupra relației de cuplu, cu atât mai mult șansele de conflict cresc, atunci când la mijloc apar copiii. Și pentru că noi părinții, oglindim modele comportamentale pentru viitorii adulți, discuția privind modul în care gestionăm conflictele conjugale e una extrem de relevantă atunci când ne dorim să fim părinți buni pentru copiii noștri.
Despre cât de important e să fim autentici în relațiile cu cei mici am mai scris aici și aici, însă acum vin să direcționez atenția asupra acelor aspecte dovedite științific că pot veni cu efecte negative, dar și pozitive asupra dezvoltării copiilor, în condiții de conflict între părinți. Totul depinde, în mare, de cum aleg ei să își rezolve conflictele.
În situația mea, trebuie să mărturisesc că venirea pe lume a copilului m-a prins nepregătită din foarte multe puncte de vedere. Și poate printre cele mai puțin exersate comportamente în relația de cuplu până în acel moment, au fost conflictele. La doar 3 luni după căsătorie (și 3 ani de relație), vestea că vom fi părinți ne-a zdruncinat destul de puternic (am povestit despre aceasta aici).
În egoismul nostru, mult prea multele responsabilități și renunțări au creat terenul perfect pentru disensiuni. Treptat, discuțiile în contradictoriu și nemulțumirile aveau să escaladeze și pe măsură ce copilul creștea, la fel creșteau atât îngrijorările în ceea ce privea comportamentul nostru, cât și temerile legate de gestionarea conflictelor astfel încât să nu-i creăm copilului disconfort, dacă nu chiar traume.
Alături de ajutorul de specialitate atât de binevenit pentru a procesa motivele din spatele ostilităților din cuplu (despre care am scris aici), de foarte mare ajutor a fost și o înțelegere mai în amănunt a modului în care neînțelegerile noastre puteau fi abordate astfel încât impactul lor asupra copilului, să îi crească reziliența și nu anxietatea ori insecuritatea în familie.
Ca și copii, certurile părinților par să „aspire” tot oxigenul din cameră. Tensiunea acumulată în astfel de momente îi face să se simtă neprotejați, iar teama că în spatele certurilor se află ei, ca sursă a „răului”, îi determină să ia asupra lor vina conflictelor. Iar astfel de comportamente pot afecta grav modul în care ei, ca viitori adulți, vor forma relații și vor interacționa în cadrul lor. E. Mark Cummings, psiholog la Universitatea Notre Dame, spune în cercetările sale pe subiect că „Modul în care este exprimat și rezolvat conflictul, și mai ales modul în care îi face pe copii să se simtă în astfel de momente, are consecințe marcante în dezvoltarea acestora.”
În cercetarea sa, Effects of marital confict on children, Cummings identifică 4 tipuri de tactici distructive pe care părinții le folosesc în cadrul conflictelor și care au efecte negative asupra celor mici:
- Agresiunea verbală, cum ar fi insultele și amenințările de abandon;
- Agresiunea fizică, cum ar fi lovirea și împingerea;
- Tacticile silențioase, cum ar fi evitarea, râsul sau retragerea;
- Capitularea – cedarea, ce ar putea părea o soluție, dar nu este una adevărată.
Astfel, spune el, când părinții folosesc în mod repetat strategii ostile între ei, copiii pot deveni îngrijorați, anxioși și fără speranță. Iar ca și consecință, pot reacționa exterior cu furie, devenind agresivi și dezvoltând probleme de comportament acasă și la școală, ori se pot închide în ei, devenind temători și depresivi. Mai mult, pot dezvolta tulburări de somn și probleme de sănătate, cum ar fi dureri de cap și dureri de stomac, sau se pot îmbolnăvi frecvent.
Stresul lor poate interfera cu capacitatea de a acorda atenție, ceea ce creează probleme de învățare. Majoritatea copiilor crescuți în medii de conflict distructiv au probleme în a stabili relații sănătoase și echilibrate cu colegii lor. Chiar și relațiile dintre frați sunt afectate negativ, având tendința de a ajunge la extreme, devenind supra-implicate și supra-protectoare unul față de celălalt, sau îndepărtate și dezangajate.
Cum se traduc astfel de comportamente mai apoi la vârstă adultă? Iată ce spune cercetarea științifică: În 2002, cercetătorii Rena Repetti, Shelley Taylor și Teresa Seeman de la UCLA au analizat 47 de studii care au legat experiențele copiilor în medii familiale riscante, de problemele ulterioare la vârsta adultă. Ei au descoperit că cei care au crescut în case cu niveluri ridicate de conflict, au avut mai multe probleme de sănătate fizică, probleme emoționale și probleme sociale mai târziu în viață, comparativ cu grupurile de control. Ca adulți, au fost mai predispuși să raporteze probleme vasculare și imune, depresie și reactivitate emoțională, dependență de substanțe, singurătate și probleme cu intimitatea.
Până să aflu informațiile acestea, trăiam cu impresia că evitarea, retragerea sau capitularea, pentru a termina o ceartă, ar putea feri copilul de afectare, neasistând la agresivitate, fie ea și doar verbală. Însă Cummings spune că răspunsurile emoționale ale copiilor la capitulare nu sunt „pozitive”. Furia nonverbală și „blocarea” – refuzul de a comunica sau de a coopera – sunt și ele deosebit de problematice.
„Studiile noastre au arătat că efectele pe termen lung ale retragerii părinților sunt de fapt mai deranjante pentru adaptarea copiilor decât conflictul deschis”, spune Cummings. De ce? „Copiii înțeleg ostilitatea”, explică el. „Văd ce se întâmplă și pot lucra cu asta. Dar când părinții se retrag și devin indisponibili din punct de vedere emoțional, copiii nu știu ce se întâmplă. Știu doar că lucrurile nu sunt în regulă.”
Deși nu îi credităm suficient, cercetătorii spun că cei mici sunt analiști de conflict sofisticați, iar gradul în care detectează emoția este mult mai rafinat decât am putea ghici noi. „Când părinții merg în spatele ușilor închise și ies ca și cum ar fi rezolvat problema, copiii pot simți realitatea”, spune Cummings. Vor vedea disimularea și evitarea, iar în mod greșit, le vor integra drept răspunsuri la situații similare.
Și atunci, cum facem conflictul să funcționeze generând efecte pozitive asupra dezvoltării copiilor? Prin sprijin, compromis și emoții pozitive. În primul rând, în orice conflict e nevoie de empatie. Aceasta deschide calea dialogului sincer, în care fiecare persoană e văzută, validată și acceptată pentru ce este și ce simte.
În al doilea rând, la fel de importantă e și oferirea prezumției de nevinovăție, asumându-ne că atât noi cât și partenerii, avem la bază cele mai bune intenții și că iubirea e încă acolo, chiar dacă nu e atât de vizibilă în momentul conflictului.
De asemenea, e nevoie în plus de conștientizarea faptului că împreună „jucăm în aceeași echipă”. Și pentru aceasta trebuie să așezăm pe masa conflictului toate „cărțile” disponibile, iar mai apoi să căutăm împreună să rezolvăm problemele, fără a deveni părtinitori.
În al patrulea rând, e important să avem în vedere că în dispute, critica constructivă funcționează numai atunci când partenerii pot face ceva în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Aruncarea de vină nu va remedia nimic care s-a întâmplat deja.
În ultimul rând și poate cel mai relevant aspect, e acela de a pune la căpătâi, înainte de toate, bunătatea. Dezaprobare, dezamăgire, exasperare – toate pot fi tratate mai bine cu bunătate.
Sigur, nimic din cele de mai sus nu vin ușor, mai ales în momente de criză și orice schimbare comportamentală are nevoie de mult efort și exersare. Iar pentru că până acum am povestit despre efectele negative generate de conflicte distructive, iată ce spune Cummings despre rezolvarea lor pozitivă:
„Când copiii asistă la o luptă și văd părinții rezolvând-o, ei sunt de fapt mai fericiți decât erau înainte de a o vedea”, spune Cummings. „Îi asigură pe copii că părinții pot rezolva lucrurile. Copiii se simt mai siguri din punct de vedere emoțional, resursele lor interne sunt eliberate pentru o creștere pozitivă și propriul lor comportament pro-social față de ceilalți este îmbunătățit.
De fapt, multe probleme de comportament ale copiilor pot fi rezolvate nu concentrându-ne pe copii, sau pe relația părinți-copii, ci pur și simplu prin îmbunătățirea calității relației părinților între ei, ceea ce întărește securitatea emoțională a copiilor.”
Așadar, odată conștientizate efectele conflictelor asupra celor mici, ca părinți buni ce caută să crească prin ei copii fericiți și împliniți, decizia de a rezolva pozitiv conflictele e și ea o alegere. Una dintre multele alegeri ce fac viața frumoasă sau dificilă. Tu ce alegi?
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
