Citeam zilele trecute un articol care mi-a plăcut enorm încă din titlu: „Copiii sunt cei mai răbdători oameni din lume”. Și cred lucrul acesta, la fel de mult cum cred că tot ei sunt cei mai creativi, cei mai jucăuși, cei mai curioși, cei mai veseli și cei mai iubitori oameni de pe planetă.
Te invit să citești articolul aici, dar și rândurile de mai jos, căci gândurile din articol m-au determinat să privesc mai în amănunt modul în care, fără să vrem, transformăm așteptarea copiilor în așteptări.
Răbdarea lor în ceea ce ne privește e fantastică, deși, de cele mai multe ori, nu avem privirea suficient de clară încât să o percepem. Nu vedem stăruința în așteptare și nici îngăduința de care dau dovadă atunci când nevoile lor se lasă amânate.
E uluitor cât de rapid ni se încețoșează privirea în fața așteptărilor neîmplinite și în loc să vedem darurile cu care ei vin, ajungem să observăm doar neajunsurile în fața creșterii.
Însă, poate, nu le știm recunoaște virtutea așteptării tocmai pentru că pe măsură ce am lăsat copilăria în urmă, fără prea multă băgare de seamă, experiența ne-am transformat așteptarea în așteptări.
Blocați în mentalități, judecată și nevoi neîmplinite pe care n-am învățat să le exprimăm, depindem de comportamentul altora pentru a ne simți bine despre noi. Iar când comportamentul lasă de dorit, la fel de nedoriți ne simțim și noi.
Nu le vedem răbdarea și pierdem din focus faptul că cei mici n-au filtre și o istorie din care să tragă concluzii și să le limiteze orizonturile. Uităm că ei ne așteaptă să le luminăm calea spre creștere și au încredere deplină că suntem acolo pentru aceasta.
Noi avem așteptări ca lucrurile să se întâmple într-un anume fel, iar ei așteaptă ca adulții din viața lor să-i învețe cum se întâmplă lucrurile. Și diferența e colosală!
Ei așteaptă răbdători, iar noi nu avem răbdare să ne împlinim așteptări, căci nevoi n-am învățat cum se satisfac. Ei așteaptă să li se împlinească nevoi, iar noi așteptăm să ni se împlinească așteptări.
Doar că indiferent de cât de ocupați am fi, vocile mici așteaptă răbdătoare să fie auzite. Și, uneori, așteptarea se prelungește atât de mult încât devine parte din ei, status quo-ul din care devine tot mai dificil să își adapteze vocea vârstei, pe măsură ce cresc. Iar ea rămâne mică, rezultat al nevoilor ce-au așteptat prea mult să fie împlinite.
De aceea cred eu că e nevoie de Dialoguri sincere. Să dăm sens așteptării lor și să temperăm așteptările noastre. Altfel, nu facem altceva decât să transformăm la nesfârșit virtutea așteptării răbdătoare în slăbiciunea așteptărilor deșarte.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
