Deseori, ne e aproape imposibil să asistăm la plânsul copiilor noștri și am face din instinct orice să îl oprim cât mai repede. E dureros să-l auzim, căci plânsul lor pare să spună că nu suntem părinți suficient de buni dacă nu oprim suferința cu orice preț.
N-am învățat la rândul nostru că suferința are propria voce care are nevoie să fie ascultată. Că logica nu are sens în furtuna emoțiilor, că a fi alături nu înseamnă a rezolva automat probleme în locul celuilalt. Că nu totul este despre noi și acțiunile noastre și că atunci când cineva plânge, are propriile motive să o facă.
N-am învățat să le simțim pe toate atunci când vin, ci mai degrabă să ascundem sentimentele neplăcute, să disociem, să ne prefacem puternici și rezistenți în fața adversităților. Ne-am ridicat un scut împotriva suferinței, a vulnerabilității, fără a încerca măcar să vedem ce spun ele despre noi.
În schimb, ne-am identificat cu emoțiile. Le-am catalogat în bune și rele, iar pentru a fi plăcuți le-am îndesat pe cele pe care le-am crezut inacceptabile în adâncul sufletului. N-am învățat că plânsul e vindecarea, nu suferința și că atunci când plânsul e oprit, suferința rămâne blocată în interior.
Uneori nu învățăm mai mult niciodată.
Însă alteori, cu prea multă suferință adunată, învățăm din ea și începem să vindecăm din locul în care suntem. Prindem curaj să le oferim copiilor o pânză nouă pe care să-și picteze existența în toate nuanțele ei.
Atunci înțelegem, în sfârșit, că sentimentele dificile sunt tuneluri, iar noi suntem trenuri care călătoresc prin ele. Că e nevoie să trecem prin întuneric pentru a ajunge înapoi în lumină și că nu există ieșiri secrete, doar înfundături.
Așa permitem sentimentelor să fie, să vină și să treacă, fără a le împietri în cine suntem. Așa deprindem să călătorim prin viață, fără a ne pierde pe harta lor încâlcită. Așa înțelegem că cei mici au propriile tuneluri emoționale și în loc să le întrerupem călătoria, datoria noastră este să le fim alături, ghidându-i cu iubire prin ea.
Abia atunci reușim „să ne dansăm copiii în propriile lacrimi”, să devenim parteneri tăcuți în plânsul lor de eliberare, să oferim confort, liniște și ascultare, așa cum recomandă Gordon Neufeld și Gabor Mate în cartea lor „Cum să ne păstrăm copiii aproape”. Ei scriu:
„Mult mai important decât cuvintele noastre este simțul copiilor că suntem cu ei, nu împotriva lor.”
Plânsul se va opri, în cele din urmă, iar călătoria prin tunelul emoțional va lua sfârșit, fără a rămâne blocați în el. Va fi calea spre construirea rezilienței, căci atunci când întunericul se va lumina, se vor vedea soluții la propriile probleme.
Astfel, data viitoare când copiii plâng, indiferent cât de puerile par motivele lor, nu căuta să oprești trenul, ci amintește-ți că un părinte bun are grijă să:
- permită lacrimilor să curgă;
- arăte compasiune în fața luptei lor;
- ofere confort în frustrare;
- permită ca lecțiile de viață să fie învățate natural, nu forțate prin disimulare ori logică ce nu le aparține încă;
- rămână alături, în timp ce trec prin tunelurile lor de sentimente.
Reține, treaba unui părinte NU este să-i facă pe copii să nu mai plângă cât mai repede posibil, căci lacrimile ascultate sunt un semn al succesului părintesc, nu al eșecului.
Articol inspirat de Katie M. McLaughlin. Citește mai multe aici:
https://www.pickanytwo.net/the-train-analogy-that-will-change-how-you-see-your-crying-child/
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
