De curând, am avut onoarea de a fi invitată să susțin un discurs la Conferința Life Mentor de la Sibiu.
M-am dus fără așteptări, încărcată de emoțiile mele și UAU, cum m-a dat pe spate toată experiența extraordinară!
Au fost 6 ore pline care m-au purtat în zone diferite de conștientizare, de la sănătate, business, respirație, determinare, sustenabilitate, acțiune și apartenență. Și chiar dacă am fost la rândul meu speaker, eu am fost cea care a acumulat atât de mult încât am plecat mult mai inspirată decât am venit.
Vă las pe foarte scurt câteva idei pe care le păstrez cu mine după Life Mentor:
– Una dintre cele mai mari puteri ale oamenilor este apartenența – împreună facem lucrurile faine
– Acțiunea și intenția au nevoie să fie aliniate
– Respirația e cel mai puternic instrument în călătoria spre sinele liber.
Conferința mi-a oferit oportunitatea de a întâlni oameni foarte faini, probabil deloc întâmplător, și dacă îndrăzniți să fiți inspirați, poate v-ar prinde bine să-i urmăriți: Andreea Tamaș, Irina Vincze, Denisa Miu, @Solving by Ciprian Sipoș, Marius Spiridon, Ciprian Borsan, Roxana Ioana MAI, Oreste, Ionuț Stancovici, Dr. Cristina Obreja, Stefan Obreja.
Să-mi asum poziția de a inspira la rândul meu printr-un discurs purtat în fața publicului care a plătit un bilet să fie acolo, n-a fost deloc ușor. A fost un uriaș pas în afara zonei de confort și în afara faptului că sunt foarte recunoscătoare Andreei care m-a invitat și tuturor celor care au fost acolo, îmi sunt recunoscătoare pentru curajul de a mai urca o treaptă spre potențial.
Și pentru că mulți dintre cei care mă urmăresc n-au putut fi prezenți la evenimentul din 24 aprilie de la Sibiu, m-am gândit că poate ar ajuta să las aici parte din discursul prezentat acolo.
Eu sunt Laura, am 40 de ani și i-am trăit aproape pe toți fără să îmi dau seama că nu am voce. Și nu, nu am avut vreo problemă medicală, ci a fost nevoie de un copil și o pandemie să se facă liniște în jur să pot realiza evidentul.
A fost nevoie de un copil și o pandemie să mă scoată din ritm, să pună pe pauză tot ceea ce părea important și să mă determine să mă uit la mine, să mă ascult și să nu aud nimic.
Și pentru că astăzi știu despre mine că sunt un om al poveștilor, vă iau cu mine în povestea mea.
Am fost un copil cuminte toată viața, fără să deranjez prea mult adulții din jurul meu pentru că doar așa am crezut că mă pot face plăcută, demnă de iubit. A fost nevoie să devin mamă, să ajungă în viața mea copilul care natural și instinctiv să prindă voce și să își verbalizeze nevoile, ca eu să realizez că nu pot face nici măcar ce poate un bebeluș.
Și tot n-a fost suficient să-mi recapăt vocea. A mai venit și pandemia și a pus pe pauză tot, a făcut liniște să regândesc ce era important pentru mine. Așa am ajuns să îmi pun întrebări și așa am ajung să îmi ofer răspunsuri. Așa am pornit pe calea dialogurilor sincere. Așa am dat credit vocii mele să se lase așternută în scris. Așa, de 4 ani, m-am găsit vocea care să aibă curajul să spună ce vrea ea, nu ce vor alții să audă spus.
De atunci, lucrurile s-au schimbat mult pentru mine, am devenit blogger pe dialogurisincere.ro și autor de cărți pentru copii, dincolo de jobul meu de la 8 la 16:00. Am ajuns să fac ce îmi doresc, nu doar ce trebuie să fac. Iar la ani distanță, încă cred că unul dintre cele mai bune și cele mai grele lucruri pe care le-am făcut pentru mine a fost să îmi găsesc acea voce interioară capabilă să vorbească despre sentimente.
Astăzi, mă străduiesc să am determinarea necesară să nu cresc, la rândul meu, un copil cuminte, ci îmi doresc să cresc un copil bun. Unul care să nu mai trebuiască să își facă vocea mică sau mai rău, mută, doar să nu deranjeze din teama că pierde iubire. Unul care să aibă curajul să țină cu el și care să fie atent și la cei din jur.
Însă, poate, pentru toate acestea e nevoie de dialoguri sincere, autentice fiecăruia, împuternicitoare! Căci în absența lor, discuțiile rămân superficiale, nu leagă pe nimeni de nimic.
Vă invit să vă imaginați scenariul acesta:
– Ce mai faci?
– Bine.
– Cum a fost la școală?
– Bine.
– Cum te simți?
– Bine.
– Ce vrei să mănânci?
– Bine.
– Ce îți place să faci?
– Bine.
– De ce ți-e frică?
– Bine.
– Te iubesc!
– Bine. ????
Vă sună familiar astfel de dialoguri? Probabil că da, mai ales în relație cu cei mici, care nu simt, de multe ori, să împărtășească prea multe cu noi.
Deși, poate la un moment dat au simțit, însă pe parcurs au învățat că adulții nu au timp de povești ori că discuțiile lor de copii nu sunt suficient de interesante. Sau mai rău, că duc la alte dialoguri în urma cărora ajung să se simtă inconfortabil, să fie certați și pedepsiți pentru sentimentele ori deciziile lor.
Poate că aceiași copii am fost și noi, crescând cu un „bine” ușor de acceptat și mulțumindu-ne cu el, fără să cercetăm mai multe despre noi ori despre ceilalți.
Problema e că, în timp, astfel de conversații ne transformă în străini. Ajungem să răspundem sec, total nepersonal, dar confortabil.
Însă un simplu „bine” nu spune o poveste, nu leagă pe nimeni de nimic. Nu creează conectare și nu transmite nimic din ce e, cu adevărat, acolo.
Un „bine” nu dezvoltă nimic, iar relațiile rămân de curtoazie și la suprafață.
Un „bine” nu ajută la nimic, doar blochează dialogul și nu e niciodată suficient de unul singur, căci în realitate, nu poate fi tot ce e de spus despre cel ce îl rostește.
Așa că, atunci când porniți o conversație ori invitați la dialog, căutați să obțineți și să oferiți mai mult decât un simplu „bine”.
Altfel, la mijloc rămân toate lucrurile nespuse până când e prea târziu să mai poată fi bine.
Norocul e că, oricând, putem alege să împărtășim mai mult, să fim interesați de noi și cei din jur. Să exprimăm mai mult, fără teama că pierdem iubire, să purtăm dialoguri însemnate.
Iar pentru că îmi doresc să plecați de aici împuterniciți la rândul vostru în a deschide calea dialogurilor sincere, vin cu direcții practice pentru a îmbunătăți comunicarea în familie și pentru a crește nivelul de înțelegere reciprocă. Așadar, vă invit să:
– Oferiți atenție și ascultare asertivă copiilor
– Rămâneți curioși când vă povestesc lucruri cu entuziasm, când vă arată ce le fac ochii să sclipească.
– Fiți acolo fără să aveți toate soluțiile la probleme și, pe cat se poate, găsiți-le împreună atunci când sunt în interiorul limitelor
– Fiți adulții de la masă înțelegând că relația cu copiii nu este un drum cu două sensuri în care fiecare merge pe banda lui și fiecare depun eforturi pentru a se întâlni la mijloc. Poate, relația cu copiii e un drum cu sensuri mai degrabă paralele în care dacă unu o ia prea mult înainte îl pierde pe celălalt sau dacă unu rămâne prea mult în urmă nu reușește să mai recupereze decalajul, așa că e important că adultul din relație să fie cel care se asigură că drumurile rămân paralele apropiate
– Împuterniciții pe copii să spună ceea ce simt fără teamă că pierd iubire ori că sunt judecați pentru sentimentele lor
– Vorbiți despre sentimente
– Puneți limite ferme care țin de siguranță și de sănătate, în interiorul cărora să aibă libertatea de a fi ei
– Fiți imperfecți, lăsați să se vadă defecte și slăbiciuni, nu doar reușite și calități
– Nu vă angajați în lupte de putere
– Fiți brațele calde în care să poată fi vulnerabili
– Citiți împreună, cereți-le părerea, implicați-i în activități, solicitați-le ajutorul
– Fiți antrenori, nu arbitrii
– Fiți totuși părinți, nu prieteni, nici psihoterapeuți
– Păstrați-le atașamentul și țineți-vă de cuvânt
– Fiți părinți suficient de buni în cat mai multe momente.
Și împăcați-vă cu gândul că oricât de multe ați face, s-ar putea să nu conteze foarte mult, pentru că la un moment dat în adolescență tot vor ajunge să spună că voi nu înțelegeți. E normal să nu fiți pe aceeași lungime de undă: ei sunt copiii și voi sunteți adulți. La mijloc e decalajul de înțelegere, de percepție, e distanța între generații. Și e în regulă să fie așa.
Important e ca între voi să rămână constantă iubirea, bucuria timpului petrecut împreună care să sufle aer cald prin fereastra dialogurilor sincere, indiferent de etapa de dezvoltare.
Însă mai mult decât orice, ar ajuta să înțelegeți că influența voastră este una limitată, așa cum foarte fain prezintă Yuko Munakata, profesoară de Psihologie și Neuroștiință la Universitatea din Colorado într-un discurs numit Why Most Parenting Advice is Wrong disponibil pe platforma TEDx și pe care vă recomand cu căldură să îl urmăriți. Ea spune că „Încercarea de a prezice cum va ajunge un copil pe baza alegerilor făcute de părinți este ca și cum ai încerca să prezici un uragan după bătaia aripilor unui fluture.”
Dovedită științific e doar genetica moștenită de către copii de la părinți. În 2015, o meta-analiză, un studiu de studii, a găsit acest model în mii de studii, urmărind peste 14 milioane de perechi de gemeni din 39 de țări. Ei au măsurat peste 17.000 de rezultate, iar cercetătorii au concluzionat că fiecare dintre aceste rezultate au la bază moștenirea genetică. Deci, genele influențează cine devin copiii. Dar genele nu explică totul, contează și mediul. Iar acel mediu, plus multe alte variabile ajung să îi determine până și pe copiii care cresc în aceeași casă să fie, uneori, total diferiți.
Influența e, într-adevăr, limitată. Dacă ești părinte, ești fluturele care bate din aripi; copilul tău este uraganul, o forță uluitoare a naturii. Vei modela persoana în care copilul tău devine, așa cum fluturele modelează uraganul, în moduri complexe, aparent imprevizibile, dar puternice.
Întocmai precum fluturii care bat din aripi în China, perturbând atmosfera, atât cât să schimbe curenții de vânt care își croiesc drumul spre cer peste plajele albe tropicale, intensificând apa care se evaporă din ocean într-o spirală de vânt și alimentează un uragan în Caraibe, la șase săptămâni după acel fâlfâit de aripi. – Conform Teoriei Haosului prezentate de către matematicianul si meteorologul american Edward Lorenz în anii 60.
Așadar, nu există formule magice pentru a crește copiii așa cum ne dorim noi ca ei să devină. Putem doar să îi iubim pentru ceea ce sunt azi și în fiecare zi ce vine.
Căci peste ani iubirea pe care le-o suflăm în aripi copiilor prin dialoguri sincere și modul în care îi facem să se simtă în compania noastră acum și în majoritatea momentelor petrecute împreună va modela, probabil, modul în care vor ajunge să simtă despre ei.
Și pentru că aleg să cred cu adevărat în puterea poveștilor, vă las cu o poveste pe care am auzit-o recent la podcastul Educație prin virtuți și povești a lui Alec Blenche:
„Povestea Câinele și oglinzile: Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaș ajunse într-o odaie care avea pe toți pereții oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-odată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâșnească din dinți și să mârâie. Firește, și câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-și colții fioroși. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte și în alta pentru a se apăra de atacatori, după care – lătrând cu furie – se aruncă asupra unuia dintre presupușii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ cu doi dinți din față sparți și o luă la fugă cu coada între picioare.
Întrebarea care merită să ne-o punem aici e: Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi dat din coadă prietenește o singură dată? Desigur, toți câinii din oglindă ar fi răspuns în același fel. Și întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare„.
În mare parte, ceea ce vedem în jurul nostru este o reflexie a ceea ce suntem, a propriilor gânduri, sentimente, dorințe, temeri. Lumea e o mare oglindă întoarsă spre noi. Găsim ce căutăm și primim ceea ce oferim. Suntem cu toții oglinzi unii pentru alții, iar ce lăsăm să se reflecte e ceea ce oferim și primim înapoi. Iar copiii au un talent special în a ne reflecta tocmai părți din noi cu care n-am ajuns la pace. Însă e nevoie să vindecăm ce doare pentru binele nostru și a celor din jur. E nevoie să vindecăm să putem sufla iubire copiilor, nu ură, vinovăție, teamă, dezamăgire.
Așa că, hai să fie acesta și începutul vostru pe calea dialogurilor sincere.
Știu, orice început e dificil.
Orice început e ca o foaie goală în fața unui examen sau a unei lucrări de predat.
E înspăimântător, e necunoscutul de care ne temem cel mai tare și pe care l-am face să dispară rapid. Dar cum ar fi ca în loc să mototolim foaia goală și să o aruncăm la gunoi, să punem ceva din noi acolo. Un gând, o speranță, un dialog pe care încă nu l-am purtat. Și după ce face asta și foaia e mai puțin de speriat, să-i dăm aripi să se înalțe pentru noi.
Ce ziceți, încercați și voi?
